…Așteptam ca pe Dumnezeu vara.

Dacă ai auzi asta de la o adolescentă, de orice vârstă, ai zice că se referă la mers la mare, discoteci, petreceri, stat cu prietenii pe plajă până la răsărit, nu-i așa?

Dar eu așteptam vara ca să îl văd pe tata. De la 12 la 18 ani număram frunzele de toamnă, fulgii de nea și florile de cireș ca să ajung să străbat jumătate de țară pentru a-l vedea pe tata, care se mutase pe brațul cel mai de sus pe hartă al Deltei Dunării, Chilia – într-un sat părăsit, dar care mi-a umplut adolescența de sălbăticie și puritate artistică – Tatanir. O asociere sonoră de concepte care încă mă face să visez – mă duc să îl văd pe tata la Tatanir. Ne vedeam 14 din 365 zile. Mi-era mereu dor de el, chiar și când stăteam alăturea, la masă.

După o prelungă așteptare de 9 luni lungi, ajunsesem în sfârșit acolo, cu două prietene – una mai fusese cu mine și vara precedentă, una nu. Și după ce plănuiserăm o grămadă de lucruri minunate de făcut, călătorii desculțe prin iarbă, căutat de locuri secrete, cântat în aer liber și fotografii la apus – una din ele se îndrăgostise aprig și nu mai voia să iasă din casă, cu gândul mereu la prințul inimii ce o aștepta cu nerăbdare să se întoarcă. Eu habar nu aveam, nu mă îndrăgostisem niciodată și mi se părea o reală catastrofă să mi se scufunde fără cale de întoarcere toate planurile de peste an. Desigur, dramatizarea era calea mea preferată și firească de exprimare, iar tatăl meu știa asta. La fel de mult știa că are leac și că leacul este mereu ieșirea din zona de confort. Însă nu neapărat cu ceva dificil care să te solicite aspru, ca să îți întindă limitele, ci cu ceva care să te facă să te simți mai dârz, mai cutezător, mai liber.

După o discuție aprinsă cu prietena mea care se baricadase sub formă de protest în casă alături de telefonul mobil, am plecat la malul Dunării să-mi revin. Tata nu m-a întrebat ce am, dar mă cunoștea – eram la fel de tulbure ca ochii Dunării. M-a urcat în barcă și a zis – tu conduci.

L-am privit șocată. Nu primisem niciodată permisiune să conduc Baracuda, barca noastră cu cel mai mare și puternic motor. Făcea valuri singură pe Dunăre când tăia calea razelor de soare. Dar atunci am făcut-o pentru prima dată – am gonit cu barca aproape 15 km, fără să spun nimic, respirând curenții de aer reci, cântecul sălciilor și lăsând totul să se spulbere în urma noastră.

Prima dată cu Baracuda

Tata s-a stins în anul următor. Nu am mai putut goni cu Baracuda niciodată, a dispărut fără urmă, ca supărarea mea din acea zi. Pesemne că era o barcă foarte faină și dorită. Am rămas cu pofta nebună de a conduce o mașină atunci când sunt supărată și nu pot face nimic să schimb situația. Cumva, să plec la drum atunci când am nevoie să trec prin procesul de Acceptare. Nu cu viteză, ci doar cu asumare de moment prezent, cu bătătorirea gândurilor în esența Sinelui, cu găsirea de soluții care să îmi schimbe mie perspectiva, căci de prea puține ori putem schimba alte lucruri.

În multe cazuri, furnizorul tău de experiențe este tocmai această perspectivă de a alege să vezi lucrurile, unghiul din care privești, rolul de Observator pe care să îl conștientizezi și cu care să poți lucra în mod eficient, cu scopul de a evolua, abandonându-te pe dinăuntru.

Și totuși…

De fiecare dată când ies din casă pentru a face 100 pași sau în mașină ca să dau două ture de oraș, mereu sunt tot în Baracuda, pe brațul Chilia, în Tatanir, alături de tatăl meu – gonind printre curenți, la apusul soarelui.

 

Acest articol a fost redactat ca probă a Competiției Spring Super Blog 2020

Share: