Un plâns anume care strigă Dumnezeul din tot

Am fost crescută să fiu sensibilă foc. Să adulmec cu subînțeles oamenii, sensurile, subsensurile lor ademenitoare. Să mă lăfăi în priviri pe ascuns, admiratoare de Frumos și de Semi-Ironic, admiratoare de Multi-Sens și Metaforic.

Am fost crescută să iubesc altfel, să mă scufund, să nu plec, să cred mai mult decât în ce se vede, să văd dincolo de vizibil. Să iubesc în întuneric și demoni lăuntrici, în invizibilitate, în ceață și uragane.

Am fost crescută de artiști. Unul boem, fără înrădăcinări și fără sensuri bine definite. Celălalt – foarte realist, tipul care face tot ceea ce i se trezește în minte și o face și bine. Iar eu, pământ nou între ei, o fărâmă de pod între extreme, am cuprins fix esența din amândoi – fără dorința de înrădăcinări decât în oameni, fac tot ce îmi trece prin cap deși nu are sens pentru nimeni.

Am fost crescută să cred că plânsul e ceva prețios, real, veridic. Că te poți exprima prin plâns așa cum o faci prin râs, dacă nu chiar mai tare. Tatăl meu avea lacrimi pe obraji firești atunci când vedea un apus de soare și vorbea despre mama când erau departe. Mama mea avea pomeții plini de șiroaie când asculta pe cineva cântând cu foc, când era vorba despre esențe, țară, patos. Eu plâng din toate, și niciodată nu am înțeles ce înseamnă toate aceste exprimări. În general nimeni nu m-a înleles, nu doar eu – oare de ce atunci când flama lăuntrică ardea mai tare, se umpleau ochii de ape? De ce focul cerea apă? De ce m-am împământenit mereu mai tare doar atunci când aerul reușea să usuce setea creată după foc și apă? Toate cele 4 elemente prezente într-o singură clipă efemeră. S-a evaporat mereu mai repede decât am eu conștiința să procesez informațiile. Apoi venea altceva și nu mă întorceam niciodată la întrebarea… dar de ce am plâns?

S-a făcut liniște în mine după 3 ani de lupte. În iunie 2015, când am decis să plec în Suedia pentru a schimba totul, am intrat într-un cerc greu, noroios, anevoios. Mi-am împiedicat teribil picioarele în nămol atipic, cleios. M-am zbatut pe mii de fronturi de atunci, schimbând totul iar și iar, ca să caut Calea cea bună. Cea plină de Lumină. Între timp, am plâns din alte motive. De furie, de durerea nepăsării celorlalți, de nedreptate, de iritabilitate, de enervarea cumplită pe superficialitatea oamenilor care nu reușea nicicum să pătrundă barierele metaforelor mele. Acum însă, după toate luptele ce nu păreau să mai aibă sprți de izbândă, s-a oprit gălăgia. S-a oprit și tricotilomania. Și nevoia acută de dulce. Și agitația interioară ascuțită, care mi-a iritat secundă de secundă pielea, tâmplele, venele.

Liniștea m-a făcut să plâng din nou în felul acela emoționant, ca atunci când apune soarele și e cerul epocal de frumos. Acum, după războaie, în mijlocul unei Biserici, am înțeles ce înseamnă acest plâns. Îl am mereu, incontrolabil, de fiecare dată când ascult un artist care cântă cumva anume. Când văd o fotografie sau câteva secunde dintr-un film care arata cumva anume. Când mi se spune o replica într-un fel anume. Când primesc semne într-un moment anume. Când aud răspunsul, acela – anume. Acest plâns anume – strigă Dumnezeul din tot. Îl afirmă, îl confirmă și îl preaslăvește. O glorie tăcută dar care face ca sufletului să îi fie imposibil să treacă pe lângă ea. O glorie ce trebuie strigată, iar lacrimile strigă liniștea cel mai bine.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *