Surpa-s-ar

Nu-mi găsesc temelie în nici o rădăcină
Pentru că parcă lumea nu mai e făcută din pulsul neistovitor al hrănirii de inimi;
Nu mai știu oamenii să primească nimic din ceea ce e creat de către cer pentru ei
Sau de către alți oameni ghidați de cer, pentru ei;
Și-apoi se întreabă de ce le mor inimile de foame.

Nu-mi pot atinge mâinile una de alta,
Pentru că parcă e așa de mult drum de făcut între ele;
Nu mai au încredere nici măcar că dacă se ating, pot crea ceva destul de bun
Încât altcineva care nu le cunoaște ridurile, să îl prindă în palmele sale
Mereu goale
Și asteptânde de ceva ce nu se poate explica a fi –
Și dacă ar putea fi explicat, n-ar mai fi.

Ne e drumul plin de distrageri de atenție
Atente, atenționânde, atent folosite
Ca să nu mai ne înrădăcinam în nimic, decât în nimicnicia zilelor –
Să mai treacă și azi,
Că mâine nu știm dacă mai prindem ceva
Să mai treacă și mâine.

Ne ținem legați cu frânghii de visele noastre,
Singurele care mai stiu ce înseamnă cer,
Singurele care ne mai adună bucațile descompuse de suflet,
Singurele care mai ne omoară nimicnicia lui azi
Doar pentru că maine n-o sa mai treacă, ci o să rămână.

Surpa-s-ar pământul de tot;
Că dacă tot nu reușesc să intru mai jos de tulpinile mele,
Mai bine să nu mai pot păși deloc,
Mai bine să cad.
Dar atunci oare, dacă nu mai pot atinge fruntea prafuită a pământului,
Cum o sa mai visez că pot sa zbor ?

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *