Super Blog, o Oglinda pentru scriitori si Visele lor rastalmacite

Ce a fost SuperBlog? O comunitate de bloggeri pe care am căutat-o și care m-a găsit ea pe mine mai repede. O Școală de Perseverență și Credință în Sine. O idee despre cum să îți ghidezi măiestria pentru a se mula cerințelor. O frumusețe ascunsă de deadline-uri, dar revelată în jurizări minuțioase. O șansă. O bucurie. O dare de seamă cu privire la tot ce poți și la ce mai ai de lucru. O linie trasă de tine pentru tine, ca să te vezi. O Oglindă!

Am scris in cele mai obscure momente, cand nu mai puteam sa fac nimic altceva in secunda respectiva, ori cand eram pe atat de multa fuga si nebunie mentala incat habar nu am cum au iesit advertorialele date. Nu stiu de unde au izvorat ideile, nu stiu cum s-au legat singure intre ele, nu stiu cum am reusit sa iau majoritatea notelor peste 90 de puncte din 100. Am simtit ca in fiecare zi a existat o putere mai teribila decat mine ce m-a ghidat si m-a ajutat sa continui, sa nu renunt. Nu am inteles aproape niciodata de ce anumite articole au fost mai bune decat altele, insa am gasit la alti participanti articole colosale ce m-au facut sa imi pun la indoiala perspicacitatea si sa imi vina mii de idei noi pentru articolele de urmeaza. Super Blog m-a ajutat sa imi recuperez libertatea in scris, o libertate care devenise cumva greoaie, obligatorie, ca o smoala, din cauza jobului in digital marketing ce ma pune in fiecare zi in fata faptului implinit: trebuie sa scrii – acum – si musai. Mi-a pus in fata toate putintele si neputintele, ca o Oglinda de Sine perfecta in care am putut sa vad ca am nevoie de pauze insa mi se ofera si pe tava anumite lucruri in care am nevoie sa am incredere. Un joc de credinte si instincte mi-a tinut lumina aprinsa in noptile obosite, cu sotul alaturi care ma lasa sa imi exprim of-urile oricat de dramatic am vrut, si zilele agitate in care mama citea ce scriam si ma descoperea ca si blogger. De pe toate baricadele, din toate colturile, am avut sustinere si motivatie. Am vrut sa ii vad, sa ii cunosc, sa simt ca nu sunt doar eu o fata plina de metafore care crede ca e o idee buna sa scrii ceva duios intr-o lume de…hashtag-uri. Si nu sunt doar eu… suntem cu sutele. Si probabil cu miile, numarand cele 15 editii deja in care sufletele s-au asternut pe tastaturi si ecrane, dorind sa ajunga in finala sau macar sa le calce pragul virtual macar o persoana in plus, sa simta ca nu e in zadar totul. Nu e. Nu a fost niciodata. Nu va fi niciodata. 

La Gala am vorbit nestiute si am stat putin. Pesemne ca cei care se stiau de cateva editii incoace deja s-au unit in simtiri si conversatii. Insa mi-a fost de ajuns sa le simt pulsul, sa stiu ca existam impreuna, ca merita sa faci totul, pentru ca nu esti singur. E cumplit de frumos sa ai aceasta revelatie pe lume, in fiecare din luptele tale – nu esti nici aici singur. Si nu ma refer la Divinitate, caci gratie ei chiar nu duci lipsa de companie vie si maiestuoasa, insa ma refer la luptatori, la micii sau marii razboinici ai vietii, langa care sa te simti vinovat, erou si martir in acelasi timp. Fiecare si-a tinut „personajul” intr-un fel, insa se vedea cu ochiul liber Adevarul Adevarat, din cand in cand. Unii erau fix ce au creat pe internet din firea lor, iar altii erau total diferiti. Ecranul ne metamorfozeaza. Ne ascunde. Ne plamadeste. Ne pune in lumina si apoi in intuneric. Fiecare blogger e un „brand” – unii isi asuma asta, unii nu. Eu m-am dus pe post de „Marchiza” si am pastrat linia de Diva, insa in suflet eram un porumbel care primeste paine uda pe pervaz. Eram doar fericita ca pot fi acolo, ca am gasit pervazul, si ca nu e gol.

Abia astept editia din Primavara, pe care imi doresc sa nu o castig, pentru ca tocmai ce am aflat despre castigatori ca nu mai pot participa niciodata decat ca bloggeri parteneri, asadar nu vreau pe podium. Ciudat, nu? Sa nu vrei sa castigi batalia, ca sa mai poti sta pe campul de lupta o clipa, din dragoste de viata.  Am invatat multe despre cum poate deveni un blogger ceva mai mult decat este, participand la ceva mai mare decat si-a imaginat.

Multumesc Super Blog pentru sansa si pentru palmele pe care m-am rasturnat de atatea ori cu toate lanturile si imperfectiunile mele. Reverente!

 

You may also like

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *