Sunt aici, oriunde as fi

A Fine Frenzy – Almost Lover

Stau in fata unui tren interminabil. Vagoane dupa vagoane, colorate, negre, goale, pline, unele cu ferestre, altele fara. Unele cu usi, altele izolate si incuiate. Unele cu oameni care vorbesc pe limba mea, altele cu straini pe care nu ii inteleg si se uita la mine cu coada ochiului, dorind parca sa prinda ceva…

Nu vad niciunul din capetele trenului, nici locomotiva din fata, nici pe cea din spate. Vad doar ca el exista aici, in fata mea, oprit, asteptandu-ma sa urc. Unii pasageri devin deja agitati si vin la geamuri. Unii striga sa urc odata. Unii coboara dupa mine si ma apuca de umeri. Ma zgaltaie sa fac ceva. Sa dau drumul trenului sa plece macar! Ei au de ajuns undeva, si se grabesc.

Cineva vine in fata mea si ma priveste in ochi. Pupilele mele sunt dilatate, si privesc in gol. Ma apuca de gat, ma strange putin – poate ma face atenta. Ma saruta apasat, imi da drumul, si urca inapoi in tren. A ramas in urma un miros de innebunesc. Pupilele mi se miscoreaza, si incep sa simt umezeala de pe buze si stransoarea de pe piele care a ramas acolo inca. Imi scutur capul si il caut. Dar nu pot sa ma prind decat cu sufletul tot de parfumul care ma prinde de maini si mi le incalzeste cumva diferit decat pana acum. Ma duc dupa el, neuitandu-ma catre ce fel de vagon ma indrept. Ma urc, ametita. Ma lovesc de scarile stricate, si aprope ca imi prind rochia in usa ruginita si rupta. De ce nu m-am urcat in vagoanele colorate, in cele in care se fac prajituri de cocos si in care oamenii canta si rad in hohote? Am venit dupa parfumul acela…
Peretii vagonului se dizolva. Se asterne in fata mea doar un culoar lung, cu scaune de-a stanga si de-a dreapta. Majoritatea sunt goale. Oamenii zambesc in liniste, si de fiecare data cand ma privesc, simt toate culorile cu care erau imbracate celalalte vagoane ca vin dinspre ei, inspre mine. O femeie cu par ciufulit, fumeaza o tigara si poarta strampi plasa pe sub paltonul lung si putin rupt. Fumeaza melodios parca, si cand trec pe langa ea, ma priveste languros. Stiu ca prea putina lume se bucura de feminitatea ei si de frumusetea cu care stie sa priveasca pe cineva, prin fumul gros si spulberator al tigarii ei. Stiu ca ei vad doar paltonul vechi si defect. Si parul nearanjat. Dar are rabdare. Oamenii potriviti o sa vada ce portjartiere frumoase de dantela neagra ascunde, daca au rabdare sa se aseze langa ea sa o ia exact asa cum e.
Merg mai departe si vad un copil care are in brate un pisic. Il mangaie incet, si-l priveste cu dragoste. Pe jos are o punguta desfacuta, cu chiftele facute bucatele mici, si un pet mic de apa taiat mult, spre nivelul podelei. Ma vede si prin ochii lui uzi, aud: „Iesi afara cu sacul ala de purici! Ma astept sa fi scapat de el cand te intorci acasa!”
Culoarul are o lumina anume. Are o lumina calda de apus, si parca simt soarele infasurandu-se pe gleznele mele in timp ce pasesc pe podeaua tare care-mi face tocurile mici sa rasune teribil. Aud pe cineva razand infundat si copilareste in spate si ma intorc. Dar in loc sa vad fumul femeii si pe copilul de dinainte, scaunele sunt toate goale. I-am lasat in urma. Chair daca acum o jumatate de minut ei erau prezentul meu si ii simteam in fiecare celula, acum ei nu mai sunt acolo. Iar eu nu ma pot intoarce si nu pot schimba nimic in drumul lor. Nu stiu daca au coborat din tren, care inca stationeaza, nu stiu daca au plecat in alt vagon, nu am auzit, nu am vazut. Si simt din nou parfumul acela…
Ma intorc si continui sa merg. Trenul a pornit.
Nu mai e nimeni in vagonul meu. Merg deja de ceva timp si ma gandesc doar la femeia si la copilul pe care i-am lasat in urma. Am uitat deja ce culoarea aveau ochii lor, cum mirosea tigara si cat de mic era pisicul. Tin minte doar ce senzatie au lasat in mine. Si o las sa creasca, doar pentru ca e singurul lucru pe care il tin minte deocamdata.
Aud o voce strigandu-ma undeva mult mai in fata. Pe nume. Pe acel nume… Si o iau la fuga. Simt iar parfumul, parca si mai puternic pe masura ce ma indrept spre locul unde simt ca am fost strigata.
Se sting luminile din tot trenul. Si soarele a apus. Nu vad nimic.
Un piept cald ma lipeste de un perete, fara sa pot repira macar intre un moment si altul. „Nu ma astepta, te rog, inainteaza cat ai nevoie. Dar fii aici. Fii tu in tine, fii TU in tine, fii. Oriunde mergi, nu te pierde pe tine. Pentru ca abia astept sa te gasesc pe tine toata,in tine, atunci cand o sa te intalnesc pe drum.” „Ramai”, ii spun, tremurand, prea ametita de la parfumul ala care era al lui. „Mai vin, sa nu uiti parfumul, sa ma recunosti. Tu mergi, nu ma astepta. Dar fii aici. Fii in tine oriunde esti.” Si apoi am simtit ca s-a facut una cu aerul. Soarele incepe sa rasara.
Nu am inteles… cum sa inaintez si sa fiu aici in acelasi timp? Cum sa ma misc in timp si in acelasi timp sa raman intr-un loc? Mi-am adus aminte din nou de femeie si de copil. Am uitat deja ce mi-a spus copilul si daca femeia purta palton sau o esarfa mare peste hainele de dedesubt.
Ma asez pe un scaun. Adorm din primele secunde.
Ma trezesc cu senzatia unei maini in a mea. O mana care miroase a mosc si cantec. Nu e mirosul lui. O mana care imi tine de cald. Nu mai am rochia pe mine. Cred ca sufletul nu poarta haine… Nu-mi aduc aminte daca inainte sa adorm am intalnit o femeie si un copil, sau un barbat, sau pe nimeni. In urma mea, pe unde am venit, nu e nimeni. Simt mana aceea in a mea. Ma ridic si plec din nou pe culoar in jos. Si caldura mainii vine cu mine.
Soarele arde tare si incep sa aud un ritm batand undeva in fata mea. Zoresc pasii. Iar o iau la fuga. Ma opresc gafaind, dandu-mi seama ca ritmul coincide cu bataile inimii mele. Inchid ochii si ma linistesc. Nu mai vreau sa ajung acolo cu orice pret, sa vad de unde vine. Deja suntem unul pentru ca pulsatiile pe care le aud venind de la el sunt aceleasi care sunt in mine. Mana ma strange tare si simt o caldura atat de puternica si de minunata incat ii dau drumul. Nu pentru ca nu as suporta sau nu as iubi caldura, ci pentru ca stiu ca va ramane langa mine chiar daca i-am dat drumul. Sau poate, tocmai pentru ca am avut curajul,increderea si iubirea atat de puternica incat sa ii dau drumul.
Deodata trenul se opreste. Pentru o secunda, ma gandesc la tot ce mi s-a intamplat in timpul calatoriei mele pe culoar. Dar imaginile se incetoseaza repede. Cobor fara sa ezit.
In bataia vantului, simt mana calda mangaindu-ma prin par. E inca aici. Si brusc, simt o boare cunoscuta. E parfumul… „Sunt aici”, ii spun. „Sunt aici pentru totdeauna”.

You may also like

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *