Faptul că în mine crește viață mă face să jonglez cu gândul la viitoarele mele responsabilități mai mult ca niciodată. Primul ei zâmbet de ce anume va fi activat? Prima ei plimbare afară, cu nasul rece iarna, cum o va resimți peste pielea ei perfectă, venită din neantul minunat? Prima ei vacanță la mare, oare câte chiote de uimire va primi? Prima dată când va vedea Dunărea, va fi la fel de răscolitor cum a fost pentru mine? Oare va auzi și ea perscărușii precum un strigăt etern, venit special pentru ea, ca să o îndemne să creadă în liberate și să izbândească cu sufletul curat, indiferent cât de potrivnic îi va fi în viața asta nebună?

Nu-mi aduc aminte efectiv de prima mea vacanță, dar amintirea primei mele vacanțe în Delta Dunării mi-a cutremurat lumea întru miez. Pot spune că e prima vacanță în care inima mea a început să cerceteze nebănuitul, sălbăticia, tăcerea. Acolo unde nu sunt nici magazine, nici distracție care să îți încovoaie atenția, nici felurite mâncăruri care mai de care. Era o liniște covârșitoare, abundentă, fără cusur. Se auzea numai curgerea Dunării și inima mea bătând tare, căci eram obișnuită cu agitația Brașovului și a unei copilării pline de activități. Era, probabil, prima dată când stăteam în loc să ascult, să exist fără distragerea atenției, să nu trebuiască să umplu paharul nimănui și să completez conversațiile oamenilor mari, cu răspunsuri elevate. Era prima dată când cunoșteam libertatea.

Dreptul la vacanță l-am câștigat greu. Tatăl meu mergea de o viață la Dunăre sau, mai bine zis, și-a petrecut jumătate din viață acolo. Făcea des switch-ul dintre agitație și liniște, iar acum mi se pare cumva dual și într-un fel masochist. A face parte din aceste două lumi diferite – sălbăticia Deltei și tumultul unui oraș central din România, este un borderline bizar care încă mă pune pe gânduri. Clipele lui la malul fluviului nu erau doar vacanțe, ci alegea să nu stea cu noi aproape 6 luni din an, după care se întorcea numai ca să tânjească din nou după Deltă, într-un mediu pe care nu știa să îl gestioneze și căruia rata să îi înțeleagă subînțelesurile. Probabil că aștepta să cresc ca să mă ia cu el acolo, ca și cum mi-ar fi dat permis de trecere într-o lume ce era doar a lui, pe care o păstrase cu șiretlic ani de zile, ca să nu știm că de fapt sufletul lui nu are temei aici, în mijlocul lucrurilor.  O dragoste și o rușine mare, împreunate în orgoliu și lipsă de responsabilitate, se cufundau în apele Dunării zi de zi, pentru un bărbat cu ochii verzi pe care l-am iubit ca pe un soare. Îl vedeam atât de rar, încât nici nu se putea altfel. În timp, drumurile mele în Delta Dunării au devenit escapada mea preferată din fiecare an. O vacanță ce dura 2 sau 3 săptămâni, când aveam din nou tată. S-a stins prea repede ca să îmi pot forma plinul pentru o viață. Iar Dunărea, giuvaerul pe care am ajuns să îl îndrăgesc mai presus decât orice destinație de vacanță în România, nu am văzut-o de 12 ani.

Soțul meu mă iubește teribil. Are atât de multe moduri în care o face, încât mi-e plină buluc ziua de ele și nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să mi se întâmple mie frumusețea unei legături atât de puternice. Pentru că știa despre dragostea mea atotcuprinzătoare pentru Deltă, a propus să facem luna de miere acolo și am căutat cumva, cu teamă și jenă, o variantă să ajungem acolo. Să îl duc în miezul sălbăticiei mele era un vis grozav, mai ales că nu fusese niciodată. Poate de aceea și jena mea de a mă aventura în căutări mai obiective. Se spune că dragostea uneori ne tâmpește – cu Dunărea așa a fost. Am ales o destinație obscură, găsită pe un oarecare site pentru că avea o casă plutitoare peste apă cu nuferi. Omul la telefon păruse OK, am dat avans și apoi când am vrut să pornim, ne-a repezit și ne-a spus să ne descurcăm, că nu are timp să ne ghideze acolo. Nu era un om al Dunării, se cunoștea din glas și lipsă de inimă. Am fost până la urmă la Sarmisegetusa și am văzut o parte a României inimaginabil de frumoasă. Mi-a rămas totuși gândul la Dunăre și am căutat, pe furiș oferte de cazare și vacanțe în Delta Dunării așa, pe înserat, când nu mai aveam treburi de făcut.

Descoperind rând pe rând oferte, mi-a părut rău că nu am fost inspirată să facem vacanța cu Christian Tour, mai ales că mi-a plăcut grozav noul lor slogan, Christian Tour sustine Dreptul la vacanță! Chiar așa… dreptul la libertate, la liniște, la iubire fără timp de expirare, la a nu da explicații, la a deveni din nou tu însuți. Dreptul la a iubi altfel, la a iubi pentru totdeauna un loc unde inima ta a simțit că sensurile ei nu sunt doar cele care a învățat cândva că sunt.

Mi-am dat seama că atunci când a fost vorba de a-mi dărui ceva ce este atât de tainic și măreț pentru mine, tind să nu o fac. Să nu caut. Să nu cercetez. Ca o credință de nestăvilit, fără argumente și rațiune. Dar de acum voi alege altfel. Mă voi iubi altfel și voi considera că mi se cuvine abundența. Merităm să primim pe această lume tot ceea ce iubim. Chiar și dreptul la vacanță. Una fără cusur.

Acest articol a fost redactat pentru competiția Spring Super Blog 2019 

 

Share: