Prea

Ne inhibam atat de mult sentimentele curate de durere si panica, toate starile de nebunie sangerie si claustrofoba, incat nu mai stim sa simtim nimic in timp. Un exercitiu fatidic care te rapune si te face sa supravietuiesti, sa mergi inainte si sa inghiti timpul cu lingura, pentru ca inca nu este timpul tau. Nu-mi plac asteptarile nu pentru ca nu am rabdare, ci pentru ca ce trebuie sa traiesc in timp ce astept ma spulbera. Mi s-a spus ca trebuie sa am si experienta aceasta, de a sta pe margine, de a ramane cu picioarele in apa rece si noroioasa, ca sa incerc sa o scot pe toata din lac cu pumnul, pentru ca nu am alte ustensile, si sa aduc tot in el apa curata din mine. Apa curata din mine care daca ar fi bagata in altceva, daca as face altceva cu ea, as construi cascade Niagara, nu as reumple un lac ponosit pe care oricum nu il mai cunoaste nimeni si probabil ca oricum nu va mai da nimeni doi bani pe el.

Ne inhibam atat de mult sentimentele adancitoare de iubire si de afectiune, strangem pumnul tare ca sa ne tinem imbratisarea in noi, sub forma de gand. Nu mai ne sarutam, pentru ca deja trebuie sa preconizezi ce se va intampla peste 5 ani daca facem asta acum. Imbatranim subit. Si nu ma refer la facutul acestor lucruri intr-un mod oarecare, doar ca sa o faci, cu pur, innecacios, sa te lase fara aer daca nu o faci si totusi sa nu o faci pentru ca toata lumea se sperie, se auto-eticheteaza ca fiind ceva in viata ta si apoi vrei doar sa nu mai saruti niciodata pentru ca…cine stie cati ani din viata iti mai tai din bucuria de a face lucrurile spontan. Suntem atat de incrancenati sa controlam totul incat mai bine nu mai facem nimic pentru ca in esenta totul este hazard. Si atunci, mai bine stai in coma.

As vrea sa pot sa imi traiesc starile de pasiune culminanta si de furie culminanta. Sa plang aprig si sa imbratisez aprig si sa fie in ordine. Insa plansul mi l-am taiat din radacina, dand pe afara doar ce nu pot sa inteleg si mi se pare nedrept. Durerea nu o mai plang pentru ca oricum nu conteaza. Iubirea nu o mai plang pentru ca oricum nu conteaza.

Si totusi cred ca exista zile mai bune. Oameni mai mult ca mine. Institutii mai corecte. Totusi cred ca nu am fost trimisa degeaba pe lume si ca oricat ma autoinhib, nu ma ajuta. Si apoi nici daca sunt prea expansiva nu ma ajuta. Deocamdata nu reusesc sa gasesc un echilibru si nu stiu daca e firesc sa gasesc calea asa de repede in viata mea. Poate ca mai am de oscilat, de cautat, de enervat, de batatorit. Stiu bine ca mi-as usura totul daca as reusi sa gasesc calea asta a linistii in mine. Am ajuns doar sa ma rog, ca in rest, oricum nu conteaza.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *