Pana unde?…

Nu putem face nimic. Nu putem schimba pe nimeni. Nu suntem responsabili de reactia celorlalti. Trebuie sa stam asa, cumva legati de maini si de picioare, cu scotch negru si dureros lipit pe gura, pentru ca nu avem voie sa reactionam. Inculturii, ignoranteti, indiferentei, lipsei de educatie, de autoeducatie, de maniere, de omenie. Pozitiei sociale, ierarhizari fara sens care oricum ne ard la tot ce inseamna material, dar sa iti vinzi si sufletul diavolului, si chiar atat de ieftin pe cat o fac atatia? Macar de-ar merita, pactul… Dar nu merita niciodata. Muncesti, innebunesti, uiti sa infloresti, te daruiesti, te mistuiesti, te naruiesti. Ca sa iasa frumos, ca sa se bucure ceilalti. O faci cu drag, este – categoric – o alegere. Si ti-o asumi. Dar pana unde sa tina implicarea, atasarea de munca in care te daruiesti atat de pur, ca sa nu te saboteze, sa te raneasca, sa te atinga atat de profund?

Suntem niste furnici care toata viata ridica, poarta, cara, cladesc galerii minutioase, pretioase, pamantoase. Si apoi un om – prea mare, prea cu durere la basca, prea neatent, prea putin pasator – calca totul intr-o secunda, se risipeste, si pe tine te ucide fara nici o urma de resentiment. Si stai asa, mai mult mort decat viu, si analizezi: ce merita, si cum ar trebui sa functioneze balanta?

Nu este deloc vorba de sacrificiu aici, nu cred in sacrificii, in jertfe, cred ca sunt o inimaginabila dovada de orgoliu, nu de altruism. Esti dator doar sa lupti pentru tine, pentru binele vietii tale, pentru a-ti atinge potentialul, pentru a-ti reaminti puritatile cu care sufletul a venit pe Pamant si pentru a le duce pe cea mai frumoasa si sacra culme. Si stiu de asemenea ca obstacolele, provocarile, greutatile, piedicile, se inmultesc, se ingramadesc, se imbrancesc – chiar atunci cand esti mai tare pe drumul tau. Diferenta intre astea si acelea care sunt ca sa iti arate ca nu asta este „drumul” – consta in faptul ca atunci cand esti pe-al tau, odata cu greutatile, apar si semnele divine. Apar oamenii perfecti, circumstantele necuvantator de potrivite, niste lucruri care scot din tine tot ce e mai bun oricat de greu ar parea, sau scot din tine tot ce e mai rau ca sa poti vindeca. Simti divinul, e palpabil aproape, il mirosi, il simti pe varful limbii. Te iau fiorii cand te astepti mai putin. Si te tine in picioare, te face sa devii un luptator convins de meserie. This is war…

Traim niste perioade cumplite. Nu pentru ca nu-s bani, nu pentru ca nu avem ce ne dorim, nu pentru ca suntem mai singuri ca niciodata pentru ca suntem mai orgoliosi ca niciodata sau puterea noastra, ambitia noastra sperie pe ceilalti. Nu pentru ca „asa e viata”, nu pentru ca suntem victima societatii, nu pentru ca „nu este drept”. Ci pentru ca oamenii s-au indepartat de suflet atat de mult incat nu pot face diferenta intre el si orice altceva. Pentru ca a face ceva deosebit, pornit de acolo, este luat in deradere. Pentru ca oamenii sunt atat de mult Material si Minte, incat tot ce tine de Suflet si Spirit este naiv, prostesc, nefolositor, si categoric, te duce la sapa de lemn! Cine a mai vazut mort fericit? Am vazut eu – si probabil ca toti sunt asa.
Traim niste perioade cumplite pentru ca Arta nu are loc, pentru ca tine de prea multa educatie, care tine de prea multa responsabilitate, care tine de prea multa implicare, care tine de prea multa atentie, care tine de prea multi parinti care sunt prea ocupati ca sa nu dea mai departe doar ce le e simplu sa dea mai departe copiilor lor: „asa nu! ” ; „doar asa e corect!”. Prea multe Trebuie, prea multe Nu cand e Da, si Da cand e Nu. Prea mult ego, prea putin pur. Imi petrec atat de multe zile fiindu-mi doar o greata continua si atat.

Si totusi, suntem aici. Traim pe lumea asta, in materialul asta, cu Mintile astea inconjurandu-ne. Si noi vrem sa ascedem catre Unoconditionally aici, printre ei, cu cutitul la gat. Pana la urma daca nu este responsabil pentru cum fac ceilalti lucrurile, esti responsabil pentru cum le faci tu, nu? Pentru cum Alegi tu, pentru cum reactionezi tu, pentru cum intelegi tu, pentru cum dai mai departe mesajul tu, pentru cum Iubesti tu, pentru cum schimbi tu lumea. Pe a ta, si pe a Noastra, a tuturor.
Suntem aici ca sa inspiram. Daca putem, daca vrem, daca asta alegem sa fie misiunea noastra. Pentru ca oricine am fi, putem sa avem misiunea asta. Se numeste Puterea Exemplului, care este, cred eu, singurul mod de a ajuta, de fapt, pe ceilalti. Ca oricum in rest, cei care nu au nevoie de ajutor striga dupa el, si cine are nevoie, tace si cara crucea singur. Ca ii e frica, sau rusine, sau crede ca e firesc asa. Si atunci de ce sa ne numim toti-unul? Universul asta este creat cumva anume, pentru ceva anume. Dar, ce usor e sa ramai indiferent…

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *