Nu ne-au spus niciodata cum sa fim singuri

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=f8mMWh62XpU]

Toate cartile ne pregatesc. Parintii ne pregatesc. Cursul vietii insusi ne pregateste zi de zi, continuu, e de nestavilit. Nu se stie exact pentru ce. Probabil ca pentru un plan, pentru un vis, pentru un drum, un scop, o nebuloasa fantastica ce trebuie sa ne dea impresia ca suntem parte integranta a universului cu un sens. Pentru ca trebuie sa intelegem ca avem acest sens si nu suntem aici doar ca sa treaca zilele peste noi, ca sa nu se astearna pe tern, pe gol, pe pustiu.

Si ne indeamna sa fim curajosi, plini de idei, de darzenie, de pulpa. Sa credem, sa ne incredem, sa razbim. Sa nu ne lasam infranti de cum rad ceilalti de cat de inalt putem noi gandi…chiar despre ei. Despre cei ce ne rad in fata, nestiind ca rad de insasi posibilitatea lor de a se mantui aici, pe pamant. Prin ei insisi, fara sa trebuiasca sa ajunga in cer pentru asta. Sa nu ne lasam infranti de cei care cred ca ne pot controla, manipula, purtand un costum de sfaturi, de lectii impuse, de reguli, de …praf in vant. Sa fim cu lancea in mana in fiecare secunda, fara insa sa atacam pe nimeni, pentru ca ne-ar ucide. Sa purtam scutul, dar sa nu se vada, pentru ca chiar si apararea sperie. Sunt atatia pasi, si toti incep sa devina cunoscuti, deja secretele mari ale sforilor ce ne leaga si ne ghideaza incep sa fie descoperite si dezvaluite.

Insa nu ne spun atatea lucruri…
Nu ne spun ce ar trebui sa facem in momentul ala de solitudine crunta si curata, in care te uiti pe geam si astepti doar sa treaca multe Maine ca sa fii mai bine pentru ca asa au zis: peste ceva timp, va fi mai bine. Ce faci in clipa respectiva? Ce se intampla in corp? Ce faci cu emotiile si fiorii, cu tremurul mainilor, cu frisoanele, cu obrajii sarati, cand stii ca e momentul sa ii stergi? Cand stii ca mai trebuie sa plangi, ca sa te eliberezi,sau cand sa te opresti ca sa nu te afunzi de tot? Cum arata eliberarea si cum o deosebesti de una pe care ne-o impunem singuri,ca sa parem bine?

Nu ne spun ce sa facem in momentul ala de constientizare spulberatoare, cand iti dai seama ca ai curatat deja casa de trei ori, ai aranjat deja hainele, aruncat din ele fara mila, desi altadata cand le sortai, mai trageai de una draga- si acum nu mai e niciuna draga,sunt doar haine, ce mai conteaza? Vin altele oricand, peste 5 ani nu o sa mai stii cat de mult ti-au stralucit ochii cand ai vazut rochia aia. Nu ne spun ce sa facem cand toate sunt gata si nu mai e nimic de facut, cand nu vrei sa mai faci efort pentru ca deja e galagie in capul tau destula cat pentru trei razboaie mondiale, si ai vrea doar sa dormi dar daca dormi stii ca visezi aiurea si mai bine nu.

Nu ne spun ce sa facem cand e gol, si nu a mai ramas nimic cu ce sa umpli, decat cu tine insuti. Si tot ce tine de tine insuti iti e aproape strain sau invechit. Ca o ruda pe care nu o mai tii minte – treci pe langa ea pe strada si nu o recunosti. De unde incepi, cand ramai tu cu tine? Chair si temporar. Chiar si o zi. Suna bizar, dar nu mai stim sa stam noi cu noi nici macar o zi. In afara de a ne-o umple cu internet, filme, treburile casei, umblat in magazine sau cine stie ce mai face lumea. Ramai tu cu tine si trebuie sa fie liniste si ganduri. Sa fii fata in fata cu ele asa, ca in oglinda. Sa lasi usa deschisa vocilor alora pe care le-ai incuiat cu anii. Ce faci atunci? Nu ne-a invatat nimeni.

Nu ne spun ce se intampla cand te hotarasti ca nu mai vrei sa depinzi de nimeni. Pe ce pui mana mai intai. Cum te impachetezi cu suflet cu tot. Fara remuscari. Fara vina, pentru ca stii ca ea nu exista, e doar o inventie umana menita sa tina in viata orgoliile. Cum te asezi la volan si lasi frana de mana jos, nevrand sa mergi nicaieri, pentru ca peste tot esti de fapt si tu cu tine? Stiind insa ca e singura relatie de care ai nevoie? Si ca este, in esenta, eterna…

Acoperim, doamne, suntem atat de priceputi sa acoperim totul. Cu zambete, cu voci impetuoase, cu glume, cu ironii fine, cu blandeti. Sau cu cutremure, cu griji, cu atasamente, cu obsesii, cu compulsivitati, cu urlete. Ideea e sa nu ramanem noi cu noi. Sa ne distragem atentia. Pentru ca daca se intampla o secunda de neatentie si ramanem singuri cu adevarat, nu ne-a spus nimeni ce sa facem. Si nu se pare ca am murit.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *