În scânteierea tăcută a clipelor, găsesc înțeles acum mai mult ca niciodată.

 

Poate ai simțit cum se înghesuie într-nsele stelele de pe cer,

La fel cum răsare soarele meu interior mai devreme ca niciodată –

Ca să te privească dormind.

 

Oglinzile mele vechi au amuțit toate în ramă,

Încastrate în pereți de piatră și de curiorizate,

Nemaiștiind dacă ceea ce văd înaintea-mi este vis sau realitate…

Vreau să pot să dau mai departe către inima ta doar ce nu poartă cruci din trecut

Și ce nu au cum să ducă mai departe fărădelegi ancestrale pe care le-am preluat la rându-mi.

 

Am ochii plini de nesăț și de albastrul tău infinit,

Vocea mi-e stinsă și mică pe lângă a ta, atotcuprinzătoare în murmurul ei.

Mi se taie răsuflarea când oftezi mărunt,

Gândindu-mă că porți încă în tine toate tainele lumii cerești.

 

Îți cântă sufletul meu un imn de iubire sacru,

Același pe care toate ființele cu pântec l-au cântat de milenii,

Fără să vreau să îmi răspunzi la el vreodată,

Decât dacă răsună și în tine.

 

În scânteierea tăcută a clipelor, găsesc înțeles acum mai mult ca niciodată.

Share: