Am fost dintotdeauna atipici, chiar și dinainte să ne cunoaștem. Iar după ce ne-am găsit, ne-am bucurat teribil să ne celebrăm împreună autenticitatea, fix așa cum am simțit-o. În vremurile în care aproape toată lumea face nunți pompoase, cu săli de evenimente de lux, fum gros la dansul mirios și caleașcă, noi am făcut nunta pe un deal al Clujului, departe de lume, cu ceremonie religioasă la umbra unei sălcii, înconjurați de un mic lac. Decorațiunile le-am făcut noi, de mână, la fel și invitațiile și mărturiile, ajutați în taină, dar nu am angajat pe nimeni să o facă. Era firesc faptul că luna de miere va fi la fel de ieșită din comun, iar cea mai haioasă latură a sa a fost că nu am știut foarte bine nici noi încotro mergem, atunci când am pornit!

După o planificare eșuată a săptămânii de miere în Delta Dunării, fapt care s-a soldat cu schimbarea rutei în mod brusc, ne-am gândit să mergem într-o zonă a țării unde nu am merge în mod obișnuit. Care poate nu e cine știe cât de romantică. Undeva unde merg doar curioșii. Am vrut să vedem cascade, munți și ceva rupt din inima românească dacică. Căutând online destinații, am găsit o rută interesantă care avea în traseu Sarmisegetuza, cascada Bigăr și Ochiul Beiului, tezaur pur românesc. Și pentru a ne înrădăcina și mai mult unul în altul, am vrut să ne regăsim rădăcinile dacice…

Am încărcat mașina cu tot ce puteam lua de acasă în cazul în care pe drum ne hotărâm să ne oprim altundeva. Am avut provizii de mâncare, vinul rămas de la nuntă, toate bunătățile primite în dar și foarte mulți covrigi. Pentru că urma să ne aventurăm pe drumuri forestiere, am luat cu noi și un cârlig de remorcare Nissan Micra, ca să fim siguri că nu rămânem suspendați pe undeva prin pustietate. Nu de alta, dar sistemul de încălzire nu mai funcționează de câțiva ani și era deja miez de Septembrie. Fie vorba între noi, la așa o mașină mică mi-aș fi dorit (și încă îmi doresc) o cutie portbagaj care să ne permită să luăm mai multe cu noi, fără să le înghesuim atât de mult încât să se certe toți covrigii până la destinație… În loc de brăduț de parfum pentru mașină, am folosit săculeții cu lavandă rămași din mărturiile de la nuntă, și am avut o liniște prețioasă pe interior tot drumul. Ca de obicei, atunci când plecăm din oraș, facem și câteva CD-uri cu ce ne place să ascultăm cel mai mult în perioada repectivă, ca să ne creăm singuri atmosfera. De data asta am ales Queen, best of. Cauciucurile de vară erau noi, așadar nu au mai avut nevoie de vreun boost. Ne-am asigurat că trusa de prim-ajutor este în termen și că avem rovigneta plătită. Apoi… doar ne-am lăsat mâinile ușoare pe volan, cu o dorință enormă de a ne umple inimile cu frumusețile pe care le vedem. Toamna este anotimpul nostru preferat.

Am pornit dis-de-dimineață către prima destinație, Hunedoara. Am împărțit strategic excursia în două stări – boem și aventurier. Prima parte urma să fie la un hotel cochet, cu piscină și meniu a la carte, cu șezlong mărinimos și cocktail-uri migăloase. Apoi, după tare mult răsfăț, am combinat cu excursia la Sarmisegetuza, care era la o oră distanță. Seara, ne îmbrăcam fistichiu pentru cină și ne lăsam gusturile să se înnece în papanași obraznici și vin roșu, menit parcă să ducă numai la gânduri năstrușnice.

Sarmisegetuza Dacica a fost o oază energetică extraordinară. Am urcat până unde am putut cu mașina, iar apoi am pătruns în portalul miraculos, ținându-ne respirația. Ne-am imaginat pe rând că eram locuitori din Dacia, lucrători cu fierul, călugări și femei ce aduc apă de la fântână. Ne-am lăsat fascinați de frumusețea cu care s-au păstrat toate, adulmecând liniștea de o sacralitate fantastică. Pe jos, sclipeau pietrele și mă gândeam – oare dacă atât de frumoasă era Dacia, de ce am vrut s-o schimbăm atât de mult? Apoi, agale, am luat mașina mignonă și am mers la Sarmisegetuza Ulpia Traiana, unde ne-am dat seama că minunăția pură dacică a fost schimbată de ordinea și dezvoltarea pe toate planurile a imperiului roman. Nu am rezonat așa de mult cu nimic aici, pe lângă Dacica, unde parcă îmi tremurau în mine toate celulele – chiar și cele mai subtile. M-am supărat pe romani că ne-au cucerit, deși ne-au dus la nivelul următor din toate punctele de vedere. Poate prea multe. Am simțit că încă de pe atunci ni s-a știrbit din puritate și din măduvă. N-am stat mult la Ulpia.

Următoarea destinație a fost Anina, o localitate atât de mică încât ne-am uimit noi pe noi că am găsit-o pe hartă. Camera de hotel era cu adevărat inedită, numai din scoarță de copac, lemn și un miros profund de pădure. Cumva, ne-am simțit gândurile citite. Cumva, parcă aici ne erau toate străfundurile. N-am mai vrut să plecăm, deși trebuia. Am stat ore în șir pe terasa interioară de povești, bucurându-ne cel mai mult de răcoarea dimineților, cu cafea la filtru și hanoracul în cap. Cine a spus că luna de miere trebuie să fie altfel?

Fericirea se face în doi. Se personalizează. Se lasă liberă, sălbatică, precum lași copiii să alerge pe un câmp înflorit.

Aici am poposit în mod deosebit pentru a vizita cascada Bigăr și apoi Ochiul Beiului. La Cascada Bigăr am ajuns ușor, pe șosea. De fapt a fost cam ciudat să te oprești la marginea drumului ca să guști din minunăția unei bucăți de pădure, care dă năvală pe tine… mi s-a părut puțin nepotrivită alăturarea de șosea cu cascadă, puțin parcă prea turistic așezată. Cel mai rău mi-a părut că lumea o privea doar prin ecrane – uitau să lase selfie stick-urile jos, ca să se bucure de mirajul creat. 

Poate și pentru că mașinile treceau autobuzele de turiști se opreau cumva în mijlocul drumului… noi am fost destul de inspirați să lăsăm drăgălășenia pe 4 roți într-o parcare mai îndepărată, ca să mergem 10 minute pe jos până la cascadă. Uneori, este nevoie să ai o dexteritate aparte în a te rupe de o lume pentru a exista în alta – aici, în a ignora șoseaua ca să de vâri, pe furiș, cu ochii sub cascadă.

Aș fi vrut să stau la Bigăr o veșnicie. Iubesc țara asta atât în micro, cât și în macrounivers, dar nu mă gândeam că noi avem așa cascade ascunse pe drumuri întotocheate, despre care se vorbește atât de puțin…

A doua zi am vrut să vedem Ochiul Beiului și Cascada Beușnița. Spoiler alert – Beușnița era fără apă! Am mers pe jos câteva ore prin pădure ca să ajungem la ea, numai ca să ne facă în ciudă, că era seacă și foarte dornică să nu își arate chiar în perioada aceea cosițele magice de apă. Nu ne-am supărat, căci era magic să stai sub cascadă, atunci când ea…nu e acasă!

Totuși, toată nebunia a meritat pentru Ochiul Beiului. Legenda spună că un bei turc s-a îndrăgostit de o fată româncă și, pentru că tatăl ei nu le permitea să se iubească, a plâns atât de mult până a umplut un lac întreg… culoarea ochilor lui a rămas întipărită în culoarea apei – un albastru- verzui înmărmuritor!

Peripeția a fost că am început să urcăm cu mașina pe drumul forestier, după ce aproape că am făcut-o praf pe niște drumuri pline de gropi, 100% românești. Nu credeam că o să ne țină roțile, sincer! Și chiar când ziceam că am ajuns undeva, calea ne-a băgat prin pădure, pe un drumuleț strâmt și piertre ascuțite, cu copaci peste tot și prăpastii, unde ne opream numai ca să ne tragem sufletul, să numărăm cauciucurile și să facem poze la micile cascade dăruite necondiționat de generozitatea pădurii.

Ochiul Beiului ne-a amuțit simțirile fără să ne întrebe de ce și dacă mai avem nevoie de propriile sentimente. Frumusețea naturii vine peste tine năvală și te inundă de fiecare dată, fără să își facă programare…

Ne-am întors acasă după 5 zile ca și cum am fi fost plecați 5 săptămâni. Ne-am focusat atât de mult pe momentul prezent, încât ne-am umplut plămânii de pădure, de munte, de Dacia, de piscină și de iubire. Mașina, din fericire, a trecut cu brio testele cele mai grele. Ne-am întors cu covrigii acasă, dar și cu pietre colecționate de pe toate drumurile pe care picioarele noastre de fericiți căsătoriți au pășit. N-aș fi dat nici o excursie în Maldive sau Dubai, cu avioane luxoase și limuzine, pe excursia noastră cu mașinuța eroină, care a rezistat nebunește la orice ne-a trecut prin cap să facem. Chiar și să colindăm pădurile din munții Carpați pe 4 roți.

Articol scris pentru Competiția Spring Super Blog 2019

 

Share: