Libertatea, firesc sau aroganță?

Mi se întâmplă în ultima vreme, chiar înainte de marea uniune în cer, să mi se ducă năvală în cele mai ciudate moduri, diverse proiecte sau împrejurări. Cumva neplăcut, cumva foarte anevoios și în afară zonei mele de confort, unele se destramă de tot și altele revin violent ca să închid cercurile. Niște cercuri mari care au loc demult, de karme înainte, ceea ce credeam până acum că este mult peste putințele mele.

La fileu totuși mi se aduce mereu aceeași minge – sunt sau nu un om liber?

În trecut, de fiecare dată când mi s-a pus în față o împrejurare, am ales situația în care majoritatea participanților din ipostază sunt fericiți. Într-un vechi jurnal la 14 ani, am descoperit o frază interesantă: „Eu sunt fericită doar dacă ceilalți sunt fericiți” – să fie asta iz de înger pământean precum am citit în cartea lui Doreen Virtue („Assertiveness for Earth angels”) sau să fie martirism pur, moștenit din cine știe ce obiceiuri ale altora? Să fie un gest înalt care mă face să fiu diferită sau sacrificiu de sine care mă pune cuțitul în mine, în fața tuturor? Harakiri? Și cu ce scop? Statuie încă nu mi-a ridicat nimeni. Și dacă ar face-o, oare aș vrea-o? Aș putea să mă uit la ea sau mi s-ar părea de-a dreptul ridicol?

Suntem sau nu liberi?

Într-o lume în care lucrăm peste program pentru aceeași sumă de bani pe fluturașul de salariu, în care ne dăm peste cap sănătatea și sacrificăm momentele de familie pentru puțină apreciere și respect la serviciu, în care oricât de mult ne zbatem să ne facem plăcuți de alții eșuăm obosiți și fără stimă de sine, în care oamenii ne iubesc sau ne doresc lângă ei doar dacă ne dăm peste cap ca să le facem pe plac, în care comprimisul este aproape mereu singura soluție, în care purtăm atât de multe măști în fața oamenilor astfel încât să le fim plăcuți și noi uităm de tot cine mai suntem… suntem oare liberi?

Într-o lume în care orice durere cauzată de propriile alegeri proaste are o pilulă ca soluție, pilulă care creează dinadins în noi alte boli ca să nu avem putere să ne ridicăm peste ceea ce ni se pare greu, într-o lume în care mâncăm și bem hormoni la greu și fetițele de 10 ani arată ca o femeie la 25  și apoi cerem legalizarea pedofiliei, într-o lume în care obezitatea sau anorexia (mă refer la ele ca boală și stadiu nesănătos al organismului) este normală și etalată ca fiind standard de frumusețe, într-o lume în care parcările mall-urilor sunt arhi-pline și pădurile sunt vandalizate și vândute străinilor, omorându-ne apoi în alunecări de teren și inundații catastrofale, într-o lume în care oamenii politici nu vorbesc corect limba țării și doctoranzii sau rezidenții sunt plătiți cu un salariu prea modest pentru a-ți putea permite un bilet la Cerbul de Aur… suntem oare liberi?

Într-o lume în care muncești enorm să evoluezi, să faci facultăți, masterate, doctorate, specializări, autoeducație zi de zi, investiții în propria creștere, cu durere, sânge, pumni în perete, nopți nedormite, bani (munciți la alte 3 joburi), alegerea studiului în locul băutelor și distracțiilor efemere… ești judecat pentru că îndrăznești să vrei mai mult de la viața ta și nu te gândești mai mult la binele celorlalți decât la al tău… suntem oare liberi?…

Câte corsete să purtăm în jurul minții noastre ca să ajungem să spunem Da la orice, fără să trecem prin spectrul propriei ființe? Câtă viață să trăiești la hei-rup fără să știi ce bagi în gură și să arunci cu otrăvuri în tine, plângându-te apoi că Dumnezeu este nedrept? Câtă viață dublă să trăiești, neștiind care îți mai sunt adevărurile, iar apoi să blamezi pe alții că sunt onești cu sine? Nu ați obosit de jocul ăsta? Nu vă dor ligamentele, celulele, foliculii piloși?

Da, în România mea de azi este un lux să fii liber. Ești catalogat drept arogant, plin de tine, cu moț în frunte. Cine te crezi? Mă cred eu însămi. Iar moțul, dacă îl am, îl port cu responsabilitate, recunoștință și respect.

 

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *