„Provin dintr-o feministă convinsă.  Și chiar una foarte bună și îndârjită, cu coarnele lustruite și ascuțite, gata de înfipt în orice și oricine pentru a-mi susține cauza. Totuși, mă tratez. Nu-i sănătos să fii feministă în ziua de azi. Mă tratez pentru mine, pentru tine, pentru noi. Dacă îmi voi pune continuare piedici în halul în care am făcut-o, nu ne găsim în viața asta. Îți zic sigur. Sau ne găsim și o să îți fac viața grea. Și apoi ne deșirăm…”

Așa încep Epistolele mele către EL, în cartea pe care am început să o scriu acum 7 ani, în căutarea soțului meu și a relației de cuplu ideale. Carte în care am dorit, de fiecare dată când am avut nebunia de a scrie, să mă desprind de mentalitățile vechi preluate din jurul meu de la toate femeile rănite al cărui predecesor sunt. Și ca să fac asta, a trebuit să reînvăț ceea ce ele nu mai știau demult cum să facă – să iubesc bărbații. Preluasem ca un burete toate comportamentele femeilor din jurul meu, independente, multilateral dezvoltate, carieriste, pline de reușite extraordinare. Le admiam atât de mult suplețea în gesturi, alături de o fermitate terifiantă, cu care rezolvă toate lucrurile mai ceva ca un bărbat. Chiar am și auzit o vorbă odată, care mi-a rămas mult timp în cap – „Îmi doresc un bărbat care este mai bărbat decât mine.” Suna atât de mult ca femeia în literatura interbelică!

După tare mult timp de exprimare de sine în același fel, am început să simt că nu este deloc calea cea bună. Știam că în anii 50 s-a pornit această mișcare pentru ca noi, femeile, să avem aceleași drepturi ca și bărbații. Pentru a putea studia, pentru a putea construi o carieră. Pentru a nu rămâne doar niște frumuseți la cratiță. Dar deodată, parcă m-am trezit într-o lume în care bărbații nici nu mai au vreun rost – femeile sunt îndeajuns pentru ele însele. Și atunci, ce mai rămâne cu relația de cuplu?…

Fotografie personală – photoshooting pin-up cu Adrian Vâju

În încercarea mea de a mă întoarce la ceea ce a fost Femeia altădată, am zăbovit o vreme chiar în cel mai interesant moment din istoria lor – începuturile acestui feminism. Moda pin-up a anilor 50 m-a fascinat teribil și am avut aproape 2 ani în care am abordat acest stil nu numai din punct de vedere vestimentar, dar și comportamental. Un melanj chic între femeia de casă și femeia independentă, foarte frumos aranjată, cu tocuri, portjartiere, ruj roșu și tuș negru la ochi. Victorian Rolls în păr și ojă roșie. Rochie, întotdeauna. Am cochetat cu acest fel de vintage dăruinndu-mă foarte mult lui. Am descoperit în mine valențele unei feminități ascunse printre miile de atitudini masculine cu care abordam viața. M-a răvășit și m-a educat. Apoi am căutat să găsesc un echilibru între cele două stiluri de a fi ca femeie, pentru a nu trăi în extreme. N-a fost ușor.

Relația de cuplu în perioada interbelică

Grație unei noi descoperiri literare, mi-am dat seama că deși femeia a devenit puternică destul de repede după ce i s-a permis, relația de cuplu a avut o perioadă destul de lungă în care s-a mutilat de-a dreptul. Neștiind cum să devină ea însăși peste noapte, femeia modernă și-a căutat mult coloana vertebrală. Am citit cu interes cartea Jurnalul Aurorei Serafim, scrisă de Sidonia Drăgușanu. Aici, am descoperit niște citate care m-au lăsat pe gânduri. Să vă destăinui.

E absolut sigur, cu cât un bărbat cheltuiește mai mult cu o femeie, cu atât se leagă mai fierbinte și mai durabil de ea! În fond, se leagă de propria lui investiție.

A acceptat o invitație în oraș. Și-a refăcut cu minuțiozitate fardul, și-a schimbat rochia […]Vorbea febril – O să umblu în seara asta prin toate localurile!

Mă înfurii și mă dezgust singură de mine ori de câte ori mă descopăr atât de meschin îngrijorată de reputația mea […] Îmi dau seama că în realitate trăiesc mereu cu spaima […] de a nu trezi una din acele izbucniri demente de gelozie ale lui Ștefan, în fața cărora mă descopeream de fiecare dată la fel de plină de o neștiută vinovăție, și de aceea poate tocmai atât de fără de apărare, de dezarmată.

Descopăr că atunci, femeile au trecut prin momente de nesiguranță cruntă față de propria putere și identitate, încercând să o exerseze. Bărbații se împotriveau maiestuos, iar celelalte femei, care nu reușeau să izbândească, jucau teatru pentru a-și rezolva pasențele.

Relația de cuplu azi, o probă de foc

… pentru că femeia a învățat să fie și independentă, și familistă. Iar bărbatul trebuie să țină pasul cu ea, mai mult ca niciodată. Am citit undeva că „un bărbat evoluează doar dacă femeia de lângă el are pretenții.” Probabil că în următorii ani vom descoperi că bărbații crescuți de către sau lângă femeia de azi, au cunoscut succesul la cote maxime.

Cât despre relația mea de cuplu, a acelei feministe ce și-a construit singură o altă cale înspre a iubi bărbații- una curată, fără prejudecăți și cu o dorință de nestăvilit să nu îi îngrădesc ci dimpotrivă, să îi ajut să evolueze, oferindu-le alături de mine echilibru și înțelegere necondiționat, fără falsă modestie pot să spun că se poate. A fost nevoie să găsesc femeia între interbelic și modern. Femeia autentică ce știe cine este și nu se leagănă nicicum la orice bătaie a vântului. Adevărul e că și soțul meu este la fel – o combinație fermecătoare între old school și cotidian, un Frank Sinatra fără pălărie, dar cu șarmul și manierele de atunci. Astfel, relația de cuplu s-a putut clădi echilibrat, luptând împreună pe fronturi noi, cu baze vechi, de comportament și atitudine autentică.

 

Articol scris pentru Competiția Spring Super Blog 2019

 

Share: