I will always want you

Miley Cyrus – Wrecking Ball (Audio)

Imi tremura ochii la marginile tuturor prapastiilor unde am stat vreodata, agatata, gata sa sar de bunavoie, doar de frica sa nu cad fara sa fiu pregatita. Intind mainile si imi trece vantul printre degete, suierand pe un ritm haotic. Ma uit in jos si nu vad nimic… doar neant pierdut, in care ma cufund in mintea mea de miliarde de ori, fara a ma desprinde insa cu mainile de stanca din spatele meu.
Am parul lung pana la brau si sunt supla ca o brandusa de septembrie. Nu stiu ce an este… Cant atat de mult precum respir, pentru ca respir doar atunci cand cant. Sunt si am tot ce mi-am dorit vreodata insa nu am un singur lucru. Acel lucru pe care il am doar calatorind dintr-un univers in altul, dintr-o nebunoasa in alta. Acel lucru pe care il traiesc atat de mult si de profund acolo incat il simt in corp, imi tremura mainile ca acolo, ma dor ochii, ma indragostesc, si imi aud ecoul inundand prapastia, strigandu-te si innebunind.

Am fost dintotdeauna diferita. Am fost incapatanata si orgolioasa. Incapatanata – inca sunt. Mi-am pus ambitiile undeva unde nu le poata atinge nimeni, nu stiu daca din dragoste pentru ele sau din frica. Nu stiam sa fac diferenta atunci. Dragoste sau frica de ele sau pentru ele, sa nu fie cumva atinse de ceva ce nu pot controla. Am vrut mereu sa controlez situatiile care-mi stateau in maini. Poate chiar si oamenii care erau mai slabi de inger decat mine, pentru ca eram atat de dependenta de ei incat nu le-as fi permis niciodata sa se indeparteze, caci ar fi devenit, implicit, criminali. Iar eu, la randu-mi, un ucigas in serie. Am fost invatata prost sau am inteles eu lucrurile prost. Candva luam lucrurile intocmai cum imi erau transmise, desi in spatele lor poate statea iubire, si nu dispret. Poate ca dispretul era doar o aparare. Si asa am ajuns sa cred ca barbatii nu sunt demni de iubit. Ca nu merita, ca nu trebuie, ca nu e bine, ca…
Am fost ani de zile feminista. Chiar si cand nu am aratat ca sunt, tot eram. Credeam ca mi se cuvine, ca sunt o victima, ca sunt niste nemernici.
Nu pot sa spun de cate ori m-am dezasamblat in mii de piese de puzzle, si apoi de praf, si apoi de cuvinte, si apoi de respiratii umane, ca sa repar aceasta imagine pe care mi-am creat-o involuntar despre ei. Din situatiile pe care le traisem, din ceea ce mi s-a spus, din ce am inteles gresit, din ce am creat ca sa acopar ce nu voiam sa accept. Cert e ca de la un punct incolo mi-am dorit atat de mult sa termin razboiul asta de egouri, incat de fiecare data cand tindeam sa o iau din nou pe drumul vechi, imi taiam avantul cu sabia. Nu mi-am mai dat voie. Nu mi-am mai dat voie sa aleg a face altceva decat sa iubesc, sa accept si sa ma detasez de lucrurile care nu tin de mine. Si dupa miliarde de ore de munca cu sufletul, spiritul, mintea, trupul, sute de revolutii… a fost nevoie de o materializare in real. O alta facultate cu masterat si doctorat pentru toate bucatile de mine.
Dar nu pot continua sa merg mai departe cu niste programe atat de invechite incat chiar daca le manuiesc de cateva ori pe zi, sunt mereu pline de praf, oricat le-as sterge, ca sa nu se vada anii de cand le tin aici, de serviciu. Nu pot continua sa cred in „trebuie”, in „asa e bine”, in „nu e voie” si „nu se cuvine”. Nu pot sa ma mai gandesc la „oare ce”, „dar daca” si „as fi vrut sa nu”. Si nici sa traiesc in viitor cu „doar atunci cand o sa”, „sper sa” si „o sa fie bine”. Amanari si stagnari continue. In orice caz, ne-evolutie.
Nu pot sa te intalnesc intr-o zi si sa te uiti in ochii mei, iar ei sa fie plini de virusi adunati din harduri vechi pe care le-am carat cu mine doar de dragul amintirilor ce le pastram stocate acolo. Vreau sa vezi o femeie curata, nebuna, salbatica, in care curge energia si se revarsa si in cer, si in pamant, si in ocean. Si in tine. Mai am de muncit… Dar sunt pe calea cea buna. Sunt pe Drumul meu. Si oricat de mult ma impiedic, imi ranesc picioarele, ochii, si-mi scorojesc obrajii, important e ca sunt aici si merg… fara sa ma opresc, orice ar fi.

Stau la marginea prapastiei si ma doare glasul de cat de mult te-am strigat. Asa ca m-am hotarat sa nu te mai strig. De azi iti voi vorbi ca si cum esti deja aici. Pentru ca esti. Si o sa astept sa mi se umple palma cu a ta, si sa mi se oglindeasca inima in a ta. Pentru ca cred in tine mai mult decat am crezut ca stiu sa cred in ceva si pentru ca te doresc dintotdeauna, si pentru totdeauna. Pentru oricate vieti vom alege noi, fara sa stim.

Sigur ca barbatii sunt minunati. Au nevoie doar sa ii iubim.

You may also like

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *