Generația prinsă între Moda Veche și Millenials

Liniștea – se strecoară lent, agale, bătrânicios printre firele mele de înțeles și neînțeles. Sunt obișnuită să trăiesc pe turbo, ca un șofer de raliu al vieții ce nu are cumpăt și odihnă, până când se izbește în ceva zid al Sinelui rămas acolo din trecut cu te miri ce scop uitat. Se întâmplă rar să fie Liniște în mine, atât de rar încât atunci când are loc acest mare eveniment, aproape ca mă sperii, neștiind ce să mă fac cu ea. Cum să abordezi și să gestionezi ceva ce nu știi decât teoretic ce este?

Trăim vremuri grăbite, clipe adunate în mănunchi, dorințe de izbândă înșirate una după alta pe firul vieții ca un film mut. De fiecare dată când deschid un website, o carte sau prievesc pe geam, îmi mai vine câte o idee despre ce aș mai putea să izvorăsc din mine, să exprim, să conturez, să dăruiesc. Tinerețea pare să îmi ofere variante iar și iar în care să mă implic, cu care să mă contopesc și să extrag aurul din minele nedescoperite încă, în mine. Însă cu toate astea, simt că de fiecare dată când mă implic în ceva nou, deși mă dezvolt, parcă pierd încă un pic din mine. Din timpul de reverie, de visare, de creație, de credință. Mă fură cumva noul proiect, relevându-mă desigur către ceilalți, urcându-mă pe un podium frumos care să îmi mai șlefuiască o fațetă de grafit… însă mă fură și din mine, din rădăcinile mele, din esențele mele, rupându-mă parcă de ele la nivel profund. Cu alte cuvinte, uit de mine, de investiția în timpul cu mine, nu mai am timp să scriu, să cânt, să mă unesc cu Sursa, cu Înălțimea, cu Sufletul. Iubesc pe fugă și rezolv totul ca și cum ar fi o treabă de bifat pe o listă. Însă nu poți bifa liste cu durerile celorlalți, cu timpul prețios alături de ei… ce-ar fi? Să scriu pe listă Nu uita să privești în ochi Soțul azi, Nu uita să respiri aerul când ieși din oraș și intri în pădure, Nu uita să privești Cerul când începe ploaia, Nu uita să Mulțumești înainte să adormi, Nu uita să nu rămâi exagerat de mult în supărări, Nu uita să scrii din când în când, Nu uita să nu fugi din îmbrățișări, stând puțin acolo în tăcere…

Se cer prea multe de la noi, avem prea multe liste de făcut pentru alții. Comportamente de schimbat, de modificat, de metamorfozat… Însă ni se spune că trebuie să fim puternici, că Suntem deja foarte puternici și putem orice! Este doar o vorbă, căci în esență suntem vulnerabili, iar vulnerabilitatea este bună, e singura stare naturală în care iubim. Și din atâta presiune de comportament și de alegeri mutilate ca să nu călcăm pe nimeni pe bătături (căci în 2018 oamenii sunt toți plini de bătături, ofensați, iritabili…poate chiar si eu sunt prea iritată de prea multe ori), tăiem bucăți din noi care ar putea în altfel de condiții să înflorească în loc să sângereze. Ei nu își dau seama – majoritatea oamenilor chiar nu realizează că ne fac să purtăm răzătoarea de inimă cu noi, ei cred că sunt binevoitori, că ne dau șanse, variante, că ne dau sfaturi, că ne ajută. Dar prea mult băgat peste alegerile și ziua cuiva nu ajută, nu cred ca o va face vreodată. Într-o lume civilizată în care avem încredere că am ales oameni valoroși lângă noi, Libertatea ar trebui să vină la pachet. Rareori se întâmplă așa.

Generația dinaintea Millenials (adică cine e adolescent acum), adică noi, suntem cumva prinși între ei, cu dezvoltarea tehnologiei, cu cerințele lumii la ora actuală, cu raliul ăsta de stări si doleanțele tuturor, cu multitudinea de informații ce se suprapun și se înghesuie…și – în același timp – am rămas cu politețea, bunul simț, modestia, respectul insuflat de către părinții noștri din generația veche, acolo unde școlile contau, un comportament cuviincios făcea diferența și un compliment spus la timpul potrivit mai îmbuna starea de spirit. Un comportament de modă veche cum s-ar spune, care în 2018 nu își găsește oglinzi sau înțeles, în hei-rup-ul zilelor și în ușurința cu care oamenii trec de la un subiect la altul precum balerinele din teatrele Rusești, pe cele mai frumoase compoziții ale lui Ceaikovski. Trăim cumva prinși, strânși cu ușa, zâmbind cordial vremurilor superficiale pe care le trăim, dorindu-ne în tăcere esențe adevărate, onestitate, calitate, trepte înalte de evoluție. Avem încă pretenții pentru performanță, ne implicăm încă enorm, visăm mult, ne dorim lucruri reale care pot face o diferență în lume. Vrem să creăm structuri, să ne punem amprenta, nu ne interesează etichetele, hainele, trendurile. Ne inspiră, sigur – și în același timp ne motivează și relaționăm cu ele, eu chiar mă împlic în fiecare trend interesant cu care rezonez – însă… este atât de efemer, atât de neimportant pentru sufletul meu să bifez trendurile. Să înnoiesc tema la blog. Să schimb coverul la Facebook. Să mă reformulez astfel încât exprimarea mea să facă bani, nu poezie… Mă lasă rece, dar poate că sunt prea visătoare. Prea artistă. Prea femeie de modă veche. În spatele acestei Wonder Woman pe care am crescut să o reprezint prin întreaga mea existență, stă cuminte și tăcută o femeie care iubește ploaia, care ar da orice să alerge pe malul Dunării, care plânge din tot sufletul de frumusețea cu care Dumnezeu se exprimă prin oameni, o femeie simplă modestă, care iubește și atât, care nu vrea să cucerească munții și nici să se etaleze cu toate calitățile ei pe toate platformele de socializare. Trăiesc în mijlocul marketingului online, al trendurilor, prin fiecare noutate și îmi câștig pâinea din asta, însă visez la parfumul pădurilor, la Liniște, la Dreptate, la Artă adevărată, neciuntită de foamea pentru bani și neîncadrată în nici o cutie, în nici o descriere. Arta și Liniștea aceea care sunt doar Surprinzătoare, Maiestuoase, Limpezi… Desigur, sensurile nu au sens. Scrisul meu a fost probabil mereu și încă este în zadar.

Mi-am denumit blogul Marchiza de stih tocmai din pricina acestui mijloc de situația în care sufletul meu se află – generația între Moda Veche și Millenials, între Năzuință și Raliu, între Vis și Realitate fugitivă, între Liniște și Gălăgie agitată, între poezie si hashtag. Mă simt doar prinsă între stări ce mă definesc numai parțial, cu o dorință mistuitoare de evadare din oricare din ele, pentru a fi Liberă. Și nu sunt doar eu – așa suntem toți născuți în decada după 85. Pentru cei care simt la fel…vă aud…vă simt și să știți că nu sunteți singuri.

You may also like

L

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *