From hero to zero

Am fost crescuta bine. Si apoi consider ca m-am crescut bine, de la un punct incolo. Am peticit ce nu mi-a placut, am descusut, am pus fermoar, ca nu dadea bine cu mos si baba, prea invechit. Fermoar pe dinauntru, sa nu vada toata lumea unde a fost cusatura proasta. Apoi am ajuns sa ma uit in jur.

La inceput mi s-a parut ca e foarte multa nedreptate. Ca lumea e impotriva mea doar pentru ca zic nu la ce eu credeam ca toata lumea zice da, ca mine. Am fost invatata sa zic Da, dupa ce m-am nascut spunand Nu la tot, pentru ca tot ce era pamantesc parea sa fie impotriva a ceea ce simteam eu ca trebuie sa fie. Dar domesticirea m-a dus la un Da continuu, pentru ca asa trebuie sa fii: altruist, sa dai mii de sanse, sa intorci al doilea obraz, sa fii Isus-ic. Sa crezi ca e motiv vreodata sa te opresti. Ca opritul inseamna esec. Am aflat apoi ca nu e asa. Ca opritul e doar atat: oprit,pentru o vreme. Am mirosit macii si am plecat mai departe, felicitandu-ma ca m-am oprit totusi, indiferent ce mi s-a zis. Viata nu e scrisa neaparat pe pasi de vals. Valsul e minunat dar e tare strict. Daca pierzi ritmul de 1-2-3 s-a dus cu povestea. Viata e mai mult un fel de coregrafie abstracta. Si mult mai personalizata. Si muzica ne apartine. Nu exista un ritm impus. Decat, probabil, autoimpus.

Au mai trecut niste ani si mi-am dat seama ca a spune mereu Da desi uneori simt ca e Nu, duce tot la o anumita marginalizare. In loc sa te faca erou, te face o chestie. Moale, ne-puternica si care stie doar sa plece capul. Si sa planga. Daca indrazneam totusi sa spun Nu celor pe care ii invatasem cu Da, plecau, neuitand sa lase taifun in urma. Si pentru ca nu mi-a placut sa plece, am zis doar Da. Si a fost rau, pentru ca nu am inteles ca daca pleaca in asemenea situatii, mai bine nu mai sunt acolo deloc. Pentru ca in esenta, nu erau. Doar voiau sa pastreze aparentele. Care aduceau beneficii, desi total subconstient. Subconstient inseamna ca e constient,doar putin sub. Nu se vede, dar e acolo la fel de viu ca un pisoi nou-nascut despre care chiar stii ca e in casa.

Mai plusam la timp, si crosetand evolutiile, am inceput sa spun cu orice pret si Nu. Si-am ramas relativ singura. Mi-am numarat la o mana oamenii. Si-am fost fericita.
Apoi, incercand sa gasesc echilibrul intre Da si Nu, intre Dreptate si Ne, iar m-a apuct o zvacnitura. Nu e corect sa te porti asa urat cu mine cand eu fac totul pentru tine. Tunete, fulgere, nu e corect. Si iar am devenit eroina Atenei, de data asta zeita, nu orasul. Am ajuns repede, din a spune Nu e corect ce (imi) faci, in a judeca crunt oamenii pentru alegerile lor. De comportament, de atitudine, de decizii. M-am rastalmacit, m-am exorcizat. Erau calitate superioara de oameni. Care nu dadeau doi lei pe ei si desi credeau opusul despre sine, nici pe altii. M-am vazut tipand la ei, ironizandu-i, incercand sa bat apa in piua fara rezultat. Toate astea au facut doar sa ma agite si mai tare, sa ma involbure cumplit. Am ajuns de nestavilit si nu in sensul eroic, ci categoric de neoprit din agitatie. Agitatie pentru ca nu inteleg, pentru nu mai suport, pentru ca nu vreau sa mai inteleg si sa mai suport, pentru ca oricat incerc sa explic nu se intelege, pentru ca oricat am incercatin exemplu personal, oamenii nu se prind, nu ii intereseaza, nu ii coafeaza. Din exemplu personal ajunsesem doar sa ma demonstrez, ca sa fie si mai evident, poate nu se prind ! Nu era nevoie sa se prinda, nu era treaba mea sa le arat asta, nu era lectia lor, timingul lor, momentul lor, nu era metoda…nu era nimic. Insa pe mine m-a mutilat. Am crezut ca a fi altruist inseamna a-l scoate pe om din rahat cand el nu se prinde ca e in el. Insa forta lui cumplita m-a tras pe mine in mijlocul miroseniei. Si abia atunci mi-am dat seama: incercand asa mult sa schimb, sa demonstrez, sa arat ca ma doare, ca nu imi place ce imi fac, am ajuns ca ei. Pur si simplu m-am transformat pt ca m-am amestecat in energia aia, chiar daca aveam initial un scop nobil.

Si am ajuns exact asa. Orgolioasa pana in maduva, am scos afara toata recuzita grea. Vocea ridicata. Iritabilitate continua. Totul ma atingea. Totul ma enerva si inerva si orice vocala posibila inainte de nerv. Un vulcan urat care doar ucide totul in cale chiar cand ziceai ca aproape s-a stins. Bici prin surprindere. Cutit surpriza. Da, o faceam ca ei si o faceam bine. Sigur, e mereu defensiva, insa ce am ajuns? Stop. Vorbesc la trecut pentru ca asa eram ieri. O privire m-a facut sa imi inghit niste vorbe destul de urate pe care le pregatisem bine si voiam sa le dau afara cu fast. N-am mai facut-o. Mi-a fost rusine.
Nu imi place sa recunosc ca din momentul in care am ajuns impotriva lor, mi-am batatorit calea singura inspre a ajunge exact ca ei. Nu exista sa fii imporiva cuiva. Exista doar sa ii accepti si sa incerci sa ramai tu printre ei. Cumva, asa, evitand nodurile si scurtcircuitele. Odata ce te bagi in energia lor, o iei cu tine. Si te schimonoseste…

Cred cu adevarat ca singurul moment in care merita sa o faci si e „voie” sa o faci, fara sa te distrugi fara sa iti dai seama, este atunci cand ti se cere ajutorul. Atunci nu intri, ci tragi de maini sa iasa celalalt, chiar daca te manjesti si tu bine de tot. Orice alta situatie te omoara. E dovedit.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *