Cum sta treaba cu emotiile de scena?

Atentie, am zis „de scena”, nu pe scena, din cauza scenei, inainte de scena sau pe langa scena.

Am zis de scena pentru ca se intampla si numai cand te gandesti la ea, indiferent cand urmeaza sa te urci pe lemnul sacru. Asa zicem noi, artistii sufletisti, ca se numeste scena. O bucata de lemn care ne ajuta sa facem legatura intre Cer si Pamant, sau Cer si Sufletul celor care ne asculta. Nu e vorba de o bucata de lemn care ne face faimosi, care ne pune in fruntea altora sau ne face sa fim mai presus de ei. Nu suntem stele. Suntem unelte care incheaga energiile, care le aduce aminte oamenilor de sufletul lor sau de sufletul Lumii. Care le aduce aminte ca exista Dumnezeu si ca sunt legati de el prin nastere, nimeni nu poate rupe acele legaturi.

Emotiile de scena sunt atunci cand:

  • stii ca vei avea un spectacol sau un discurs in fata mai multor oameni si te pregatesti pentru el
  • cand te afli in culise efectiv, urmand sa intri pe scena
  • in momentul actului artistic sau al discursului

Emotiile tin inca putin dupa ce s-a terminat spectacolul si apoi tresar in tine de fiecare data cand iti amintesti despre asta. Emotiile de scena se numesc de fapt trac, si sunt un cocktail de stari care in fapt se simt ca si cum ti se taie picioarele, ti se incetoseaza privirea, si inima bate foarte tare. Un fel de frica amestecata cu adrenalina si dorinta de a produce ceva bun, cu substanta. La unele persoane, acest trac se exprima violent, cu stari de greata sau chiar indigestie in ziua spectacolului, cu atacuri de panica si dorinta de a renunta la momentul in sine.

Pentru ca tracul se hraneste cu neprevazutul, iata cateva idei pentru a-l tine sub control:

  • creeaza un plan pe care sa il respecti mereu intocmai (cum te imbraci, cum te machiezi, ce accesorii porti, cum pasesti pe scena, cum te asezi, unde privesti, ce faci cu mainile)
  • noteaza pe o foaie punctele tale tari – la ce esti bun, ce stii ca iti iese foarte bine; concentreaza-te la asta, citeste-le de mai multe ori pe zi inainte de momentul cu pricina
  • daca e vorba de un discurs, compune-l dinainte, repeta-l de mai multe ori, invata pe de rost anumite portiuni din el; daca poti, adauga si mici povestioare din viata ta, care destind atmosfera si pentru tine si pentru public – povestind ceva ce stii bine si nu e invatat pe dinafara o sa te relaxeze
  • nu face modificari mari decat daca ai incredere ca o sa iasa bine, sau daca stii ca de fel corpul si mentalul tau raspund bine la improvizatie – eventual pastreaza o parte care e repetata si fixa, si permite-ti sa faci unele mici improvizatii de moment – adevarul e ca acolo se vede starea naturala a unui artist pe scena
  • atunci cand esti pe scena si simti ca inima pulseaza tare, incearca sa respiri (cum fac femeile in travaliu), foarte adanc, aproape exagerat – expira aerul afara controlat, dar cu putere – gaseste echilibrul interior la fiecare repiratie
  • incearca in timp sa identifici de ce anume te simti asa, ce anume declanseaza momentele de trac extrem – poate fi vorba de o nevoie foarte puternica de exprimare sau de a satisface pe altii, ori a fi placut, confirmat de cei din fata ta.

Trebuie sa stii din capul locului ca a fi acolo sus pe lemnul sacru este o onoare, o responsabilitate si o dovada de curaj. Apreciaza-te ca esti pe scena, dar incearca sa pastrezi un echilibru intre aceasta recunostinta de sine si orgoliu, care vrea mereu sa ne dea impresia ca „suntem mai tari ca altii”. Nu concuram cu nimeni, nici macar in concursuri. Suntem pe scena pentru a fi mai sanatosi decat eram inainte sa ne urcam pe ea (cum zice profa mea de canto), pentru a ne bucura, pentru a face legatura intre cer si pamant, pentru a face un statement. Insa ca si performanta, e o chestiune de tine cu tine, nu are legatura cu ceilalti. Daca ceilalti sunt din orice alt motiv mai pregatiti decat tine, acela este un moment care incununeaza un anumit efort al lor, pregatire, studiu. Apreciaza-i, felicita-i, si urmareste in continuare filmul tau rosu. Gandeste-te la ce poti tu sa faci pentru ca prestatiile tale sa devina din ce in ce mai reale, mai frumoase, mai bune din punct de vedere tehnic. Doar asa putem creste standardele – muncind fiecare la el insusi. In rest, ramane la latitudinea divinitatii ce usi ne pune in fata, pentru ca noi sa le deschidem atunci cand ne simtim pregatiti pentru asta.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *