Cum ajungi să fii ultima prioritate pe propria listă de viață

De la o vreme, simt că îmi sunt înțepenite mâinile. Îmi doresc cu o furtună lăuntrică extremă să scriu iar. Mă strigă, mă plânge, mă cutremură pe interior ca și cum îmi lipsesc bucăți de organe.

În 2009 am început primul meu blog, Jurnal de Soprană, care ulterior, pentru că nu am cumpărat la timp domeniu (nu m-au interesat detaliile astea atunci, mă interesa să scriu mult și aprins),după 7 ani de blogging și pe atunci 9000 unici pe lună, a fost luat de altcineva din România ca nume (care de asemenea face treabă bună de tot, felicitări) însă eu mi-am pierdut toată baza de cititori când ea a făcut un punct ro ca la carte și eu eram încă pe Blogspot. Oamenii au fost induși în eroare, nu m-au mai găsit pe mine, eu m-am dat peste cap o perioadă neștiind ce să fac și gândind încet de tot, un alt nume, un alt concept, ceva ce trebuia să mă definească acum. De la zero, obligat forțat. Se spune că la 7 ani, toate celulele din corpul nostru se regenerează, fiind un om nou. Simbolic, acest concept m-a ajutat mult să trec peste nebunia cu blogul, pentru care am suferit mai mult decât am putut exprima față de oricine. Deși am scos din cenușa Jurnalului o Marchiză de Stih (am crescut standardele și imaginea, am dorit să își găsească sensul drama mea exagerată, prea sensibilă și artistică, sub titlul care deja o anunță), nu am reușit să mai scriu la fel de mult și pătimaș ca înainte.

S-a întâmplat Viața, fuga în Suedia, revenirea, șocul, noutatea, am început să fac marketing online și apoi am conceput și pus pe ziduri, construind Crossover Art. (www.crossoverart.ro) Apoi, STOP. N-am mai scris pentru descătușări. N-am mai scris pentru epifanii. N-am mai scris pentru a pune puncte pe i. Am scris doar marketing, deși artistic, cu poveste și tâlc. Însă toată energia mea de scris este strânsă mănunchi în conjuncturi de business. Sunt deja doi ani de când fac asta. Trăgând linie, efortul a fost deseori în zadar. În afară de multe rezolvări de situație în mod elegant, blogul și scrisul de sine (mă scriu pe mine) nu a biruit efortul marketingului online. Am o carte reală neterminată și una care stă în stand by pentru că nu reușesc să mă decid ce să fac cu ea. Ce să faci când realizezi că te-ai pus ultimul pe propria listă și uneori, ai pierdut lista cu mult înainte să ajungi la…ultimul punct? Dar mai ales… cum ajungi în momentul acela al recunoașterii?

  1.  Cu rușine sau nu, cu orgolii așezate pe podea, privindu-le în ochi, am recunoscut marea greșeală – m-am pus pe ultimul plan și și acela cu condiții dând vina pe timp. Am cântat doar dacă am avut timp după ce am terminat treaba – timp am avut,dar la extenuare, corpul nu poate să se metamorfozeze înspre performanță. Am scris doar dacă am avut timp, însă atunci când am avut, creativitatea a înghețat, iar ochii ei sensibili nu mai vedeau nimic în neant. Nu, nu timpul era de vină, căci el a rămas întotdeauna, ca interval. Problema a fost mereu că m-am extenuat cu toate celelalte, ca să nu mai pot să fac nimic cu timpul rămas pentru mine.
  2. Am dorit de când mă știu să fiu Soluția, Lăcașul, Oaza oamenilor. Cumva, am cerut prin asta atenția și apreicerea lor. Mi-am clădit toate comportamentele pe aceasă bază, și toată structura răspunsurilor mele la situații. Totuși, la un moment dat, cu mult efort întru dezvoltare personală, am oprit totul. Mi-am dat seama ca este în ordine să nu fii al tuturor, mereu. Să fii la dispoziția tuturor oamenilor pe care îi întâlnești, 24/7. A fost o alegere dureroasă și grea, căci mereu am crezut că a fi martir mă va face mai valoroasă. În schimb, doar m-am pierdut pe mine. Sfârșitul rolului de martir este acum. Am încercat de mai multe ori să renunț la el, însă mi-a fost așa de mult prima natură încât nu am reușit ruperea. Acum simt cum își desprinde degetele încleștate din jurul gâtului meu, câte puțin zi de zi.
  3. Îmi spuneam deseori că sunt egoistă dacă le fac pe ale mele mai întâi sau dacă le urc mai sus pe lista de priorități, gândind că fac mai mult bine lumii ajutând, decât să îmi fac mie – lucrând la evoluția mea lăuntrică. Egoismul negativ este atunci când te pui pe tine pe primul loc dăunând altora, sau rănindu-i într-un fel sau altul. Eu nu îi răneam în nici un scenariu, doar că nu le rezolvam problemele și poate că într-un fel, asta îi supăra. Nu am suportat niciodată ca cineva să fie supărat pe mine. Mai bine sacrificiu de sine, decât supărarea celorlalți.
  4. Am avut așa un slogan „bun”mereu cum că Fericirea celorlalți este și fericirea mea. Un slogan real, după care m-am ghidat încă din copilărie, toată adolescența și până alaltăieri. Dacă e să mă întorc la cele 10 porunci, s-o zic pe cea care descătușează lanțurile – Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Deci n-ar trebui să te pui ultimul pe listă, nu? În nici un fel de circumstanță.

Îmi e imposibil să spun mai mult decât aceste 4 puncte acum. Cred că sunt mari, drastice, dramatice și atotcuprinzătoare. Munca este în desfășurare, scenariul se derulează. Am reușit până acum să răspund la telefon doar când pot, să spun Nu oamenilor din când în când (când am simțit din prima cumva în gât că nu trebuie să le fac pe plac deși mereu le-am făcut într-o circumstanță asemănătoare) și să simt mai puțină vină când ei se supără că le-am zis nu. N-a trecut de tot, nu trece peste noapte. Încerc să nu mă justific în fața nimănui – doar să mă argumentez. Este greu… însă cred că în timp, poate, nu o sa mai ajung la noduli pe tiroidă din cauza stresului și a datului peste cap pentru toată lumea, fie că îmi place sau nu.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *