Cu moartea pe moarte calcand

Vorba „ceia” cu „ai grija ce iti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample” nu e adevarata. Mai degraba, „ai grija ce iti doresti, ca sigur se intampla”, si „ai grija ce gandesti si pe ce te setezi, ca fix asta atragi”- fie ca-s griji, frici sau recunostinte. Ce vine inapoi e ce sadesti tu in sanul Universului.
Traim niste luni tare grele. Si nu zic asa, cu dificultati, cu obstacole obositor de trecut, ci chiar GRELE, in care se resimt lucrurile acumulate din ultimii ani mai tare ca niciodata, pentru ca planetele sunt cu susul in jos si aproape mereu in retrograd, dar si pentru ca ni se dau niste posibilitati de lectii imbracate in situatii mari , dar migaloase, costisitoare (si platim in bucati zdravene de Minte si de Suflet – ce bine insa ca Sufletul are mecanisme Phoenix implantate in program…), care sa ne faca sa alegem altfel, in situatii care s-au mai intamplat insa sub alte titluri; dar s-au mai intamplat si e asa simplu sa facem ca inainte, pentru ca obsinuinta este a doua natura si autoeducarea taie greu din educatia data de altii, daramite sa o extirpe uneori de tot nu ca sa fie reparata, ci efectiv ca sa se implanteze ceva cu totul nou si neobisnuit.
Se naspustesc peste noi situatiile constrangatoare de decizii instant, ca vechiul Tang de portocale, iar timpul de constinetizare se tot miscoreaza parca, acum se intampla , si deja a doua secunda trebuie sa iei decizia si sa actionezi fara sa rasufli. In milisecunda invizibila dintre cele doua, trebuie sa: identifici ca e lectie, nu pedeapsa, nu nenoroc, nu blestem, nu incurcatura; sa iti pui intrebarea: cum as reactiona in mod normal? si sa nu o faci… apoi sa iti dai seama ca e tipar vechi si sa nu-l alegi, iar in cele din urma sa lasi sufletul sa strige metoda lui si s-o iei pe ea de buna. Toate intr-un fir de timp. Timpul nu exista, si probabil ca atunci, avem tot ghemul, nu doar un fir, insa totusi, pe pamant, totul se intampla cu repeziciune. Si ca sa poti face toate astea asa repede, trebuie sa devina mecanism, obisnuinta. Noua obisnuinta. Iar pentru asta, iti trebuie practica, si inainte de ea -constientizarea ca e nevoie de ea, si inainte de ea -mii de alte zbateri pe care le intelege foarte bine cel care e mai retrograd decat Mercur, de cand a inceput anul.
Cam aici ma aflu. In momentul ala mic in care mi-am dat seama ca obisnuintele vechi nu-si mai au locul, cunosc ce trebuie sa fac si ce trebuie sa inlocuiesc, si incerc sa le aplic in situatii reale, pe rand, mai cu urme de frica, pe care le sterg repede, mai cu indrazneala, dar tinand in frau impulsivitatea „rea”, cat sa ramana doar intuitie… balansez, decantez, cad, ma rup in bucati, iar ma apuc, mai adorm, mai lesin, si apoi imi pun picioroange sa recuperez.
Am avut niste saptamani de depresie crunta, zic eu. M-am desirat, m-am pravalit, a vazut cine a contat si cine ma cunoaste… am avut toata sustinerea sa cad, ca sa imi traiesc starea, pentru ca nu cadeam in gol, ci pe moale (oamenii-plapumioara). Si am invatat ca sa iti traiesti la timp starile e impetuos necesar, ca sa nu le ingropi, de necesitate, sa le acoperi cu orice vine, pana la urmatoarea rabufnire exploziva, adunandu-se asa mii de multe momente cumplite, pana nu mai poti; de fapt, asta am patit, desi m-am straduit si pana acum sa imi traiesc starile,dar fiind in exercitiu de implantare, nu era inca o obisnuinta de a-mi petrece zilele… Si cand m-am oprit jos, pe moale, dar pe jos, am stat cu ochii atintiti la cer si am zis: „what now?”…ce se intampla cand nu mai ai unde cade ? Se intampla ca te ridici. Asa, just. Asa, pe coate, pe genunchi deja plini de rani, pe fracturi de tibie, pe tot ce doare si arde. Daca ai ales oamenii bine, inca sunt acolo, poate chiar cu mai mult drag sa te ajute sa iti revii. Au o putere fantastica atunci cand vad ca te hotarasti sa faci ceva. Pana si ei renasc din carbuni si cenusa pentru tine. Ca doar Grupul de Suflete e creat sa fie acolo orice ar fi… Il reunim cu greu,dar si cand iese…!!!
Adevarul e ca e vital uneori sa iti dai seama ca zbaterea nu e buna si ca mai bine te lasi in voie sa ajungi „jos”, ca sa simti pamantul, sa te conectezi la nucleu, sa te impamantenesti, si sa simti ca esti in siguranta. Orice stradanie nu este de multe ori benefica, stradania benefica vine dupa ce te-ai linistit si ai ales sa te ridici iar, nu cand e nevoie sa mori putin ca sa stii ca ai incheiat un capitol, si doar incheiat-poti trece la urmatorul… nu pe sarite, nu pe furate, nu pe dat paginile cartii de curiozitate…ci doar dupa ce primul a fost parcurs, inradacinat, inteles. Zbaterea si impotrivirea m-a tinut doar mai mult in ea insasi. In nebunia aia imbatatoare, ametitoare, cumplita. Am atras in continuu aceeasi stare si o recream in mine iar si iar. Viata imi spunea sa ma opresc si eu nu voiam. Credeam ca stiu mai bine despre ce e vorba. Dar din nou, trebuia sa invat sa ma opresc ca sa dau Reset. Nu dai Reset in mijlocul tornadei, ci cand ea a disparut si te uiti la bucatile de casa facute manunchi, gandindu-te unde naiba o sa dormi la noapte.
Acum e liniste. O stare de amorteala, care ma tine din a avea reactii dramatice. E asa, ca dupa diazepam. Doar ca e fara diazepam. O fi de bine, zic.
Nu mai astept sa vina ceva anume. Astept sa vina ce-o veni. Dar sunt pe pozitie sa fiu atenta la ce se intampla si pentru mine, si in mine, ca sa reactionez altfel daca mi se da ocazia. Si mi se va da. Altfel nu ar mai fi Evolutie.

You may also like

Un comentariu

  1. Bine te-am regăsit, Soprano! Trăieşte -ţi viaţa cu drag, dar şi cu mare atenţie, căci vremurile şi oamenii s-au schimbat în rău şi se tot schimbă…Succes ăn tot ce faci, draga mea, dragă! Fii binecuvântată!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *