Cea mai minunat și mistuitor detaliu al adolescenței mele este că mi-am descoperit sensibilitatea. Sălbatică, răvășitoare, ca o lupoaică nemiloasă ce aleargă spre pradă așa cum alergam eu înspre metafore. Totul vedeam și simțeam în metafore – totul trebuia să aiba un sens ascuns, totul trebuia să fie mult mai mult decât vede omul simplu cu ochii și aude cu urechile.

Acum, cel mai mare dar pe care îl am rămas de atunci este că mi-am păstrat lupoaica interioară. Bineînțeles că în timp am realizat că oamenii sunt din ce în ce mai dezinteresați de această sensibilitate interioară… Din frica de vulnerabilitate care ne-a săpat groapa de multe ori, din cauza celor care nu au înțeles-o și au batjocorit-o, aruncând cu pietre. Lupoaica mea a rezistat, deși a rămas sângerândă și cuprinsă de liniști cotropitoare mai des decât a apucat să urle. Acum e stăpână peste pădurile mele, chiar dacă vorbesc despre ea mai puțin decât altădată. E partea mea preferată din mine. Atenția ei la finețurile care pun viața în lumină sau în pericol, sălbăticia pe care și-a păstrat-o, văzând lucrurile așa de brute sau de plăpânde cum le-a lăsat Dumnezeu.

Lupoaica e și cea care stă în spatele tuturor artelor mele. A tresărit la fiecare acord minor ce i-a făcut sângele să fiarbă. A plecat capul la fiecare subînțeles de cuvinte care ținea lumea pe palme în spatele cortinei. A iubit tot ce avea în spate pulbere din sălbăticia altor lupi. A reacționat doar la esențe, alergând fără să crâcnească înspre tot ceea ce i-a promis un moment de autenticitate, neviciat de pretențiile tuturor celor care i s-au impus.

De ceva vreme însă, stă ascunsă în fundul pădurilor, observând schimbările lumii cu care nu reușește să fuzioneze. O lume în care sensibilitățile, subînțelesurile și sălbăticia nu au loc. O lume în care animalele au chip uman, dar și-au pierdut toate rădăcinile. Descâlciți de sinele lor, urlă la o lună în care nu cred, doar pentru că așa se obișnuiește. Adunați de pretutindeni, au alcătuit o turmă grăbită către scopuri, bife care mai de care mai strălucitoare, ce nu au însă Lumina în spatele lor, ci doar reflectoare artificiale.

Nu vi se pare că toată muzica ce o ascultăm e doar o descătușare de forțe haotice, fără să mai țină pe palme nici un pic de emoție? Linii melodice și voci seci, fără inflexiuni, parcă fără calitate a vocii de a transmite sufletul? Nu contează dacă vorbim despre operă, muzică pop sau rock – de cele mai multe ori reușesc să nu mai simt nimic din ceea ce mi se oferă. Totul pare să fi devenit o redare fără substrat a notelor din partitură, pe o forță sau o slăbire vocală ce nu relevă nimic decât o simplitate mentală sau o ambiție orgolioasă de afișare de sine.

Nu vi se pare că tot ceea ce citim, am mai citit deja? Că e mult prea plin de clișee, de vorbe de duh pe care nimeni nu le înțelege, dar le spune, împăciuitor? De când nu ai mai citit ceva care să te răvășească, să te pună pe gânduri săptămâni bune, să te dea peste cap și să îți mute din loc zonele de confort? Ceea ce citim e parcă scris doar ca să confirme că suntem deja la apogeu. Că știm totul, că înțelegem totul, că nu mai e nimic de descoperit. Mai sunt unii curioși cronici care se ambiționează să sape după nou, după înțelesuri proaspete… dar câți cunoști tu personal?…

Îngropată sau nu în măduva pădurii, lupoaica mea va trăi etern. Pentru că nu voi putea niciodată să mă rezum la a trăi o viață simplă, la lizieră, acolo unde știu când răsare și când apune soarele, ca să mă pot ascunde în spatele a tot ceea ce este deja atât de previzibil.

Share: