Cand nu stii ce anume astepti ca sa nu mai astepti niciodata nimic

Mi se frange in crestet si imi suiera pe langa urechi o lupta pe care inca nici macar nu reusesc sa incep sa o duc. Pulseaza in gatul meu si in mainile mele ceva ce inca nu inteleg ce este si mi se pare ca pana acum nu am reusit inca nici macar sa conturez definitia. Stiu ca e ceva mare si ca ma asteapta dupa colt. Stiu ca ma pandeste si parca asteapta ceva… asteapta sa se intample altceva cu mine, cu mintea mea, cu sufletul meu, ca sa pot sa o vad cu adevarat. Lupta cea mare. Inceputul inceputurilor. Ceva nu imi face declic.

Pun mana pe un creion de grafica si intre doua guri de cafea trantesc un desen care-mi place. Nu e cie stie ce deloc, habar nu am grafica. Nu stiu sa mai desenez, n-am mai desenat din liceu, insa ceva din el imi place, imi promite. Asta reuseste sa faca si fiecare tablou, sa imi promita.
Am vazut aseara Matrix si m-au frapat multe replici. Sigur, eterna indragostita de cuvinte e atenta la replici, efectele speciale pentru care s-a lucrat asa de mult si care au revolutionat lumea cinematografica au cazut pe locuri inferioare. Sa-mi fie cu iertare. Oracolul i-a spus lui Neo, „ai darul, dar astepti sa se intample ceva; poate sa vina viata urmatoare?” Era ironica. Mesajul era ca el asteapta Iubirea. Mi-a placut maxim. Odata ce a avut-o in viata lui, a inceput sa creada tot ce ii parea imposibil pana atunci. Mie asta mi s-a parut ca e esenta filmului. Desigur, probabil ca nimeni nu va rezona cu mine.

Parca astept ceva. Si stiu ca e ceva legat de o conexiune divina care inca nu mi se reliefeaza asa cum vrea ea. Eu mereu am cate o revelatie si zic ca asta e! Gata, m-am conectat. Insa parca ceva e mereu ciuntit, ceva lipseste, ceva urmeaza. Si de asemenea stiu ca doar eu pot face sa se intample. Mai e ceva, mai e ceva… nu ma opresc.

Aproape ca parca astept Iubirea de sine. Stiu bine ca n-am muncit la asta demult si ca am lasat totul in aer. Ma aud vorbind despre mine insami aiurea. Permit tuturor cuvintelor care m-au defaimat vreodata sa ramana acolo, le activez uneori cand totul doare sau cand nu stiu pe ce sa pun mana si le dau iar putere. Nu le las sa moara. Intretin demoni vechi de tot doar pentru ca teritoriul lor inca exista. Cum dau foc la lumea asta pe care am creat-o de cand eram copil si imi intretin in ea ego-ul care are nevoie sa sufere? Suntem asa de bine invatati sa stam in durere. In dezamagire. Avem parca nevoie uneori de a merge acolo ca sa spunem cat de tare doare si sa ne afisam ranile ca la muzeu. Uite ce urata e! Iti dai seama ce tare ustura? Sangereaza!Fa-i ceva, pune ceva, spune-mi ceva! Si totusi altii o pot face pana intr-un punct. O fac bine, cu tot sufletul lor, cu toata implicarea, insa legea firii si a sufletului permite limitat. Cred cu tarie ca numai eu pot sa asediez lumea asta pentru ca imi intretine neiubirea mea fata de mine insami. Aici inca se fac biciuiri. Aici inca se scot ochi si se plesnesc guri. E asa un iad bun… si nu-l mai vreau.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *