Artistii, un pamant nou daruit in fiecare zi

Ma uit mereu la pozele artistilor ca spectacole de eternitati, demult neintelese dar niciodata apuse. Nu, noi artistii nu putem apune, epoca noastra nu are epoca, nu vreau sa cred ca ne-am pierdut in epopeile contemporaneitatii, atat de subreda si silfida. Suntem inca aici, printre pamantenii care, fara sa isi dea seama, ne striga si ne cheama, sa razbim printre ei.

Ma fascineaza artistii. Dintotdeauna. Au ceva ce nimeni altcineva nu are. O simplitate care ma ingenunchieaza, un fel aparte de a spune Da vietii, si tuturor sufletelor care vin inaintea lor. Au metode calde de a privi, de a raspunde, de a vindeca si a transforma tot ce ating in frumusete. In timp, pentru ca lumea nu intelege ce e asta, invata si ei sa se protejeze mai mult, sau cel putin sa construiasca o mica bariera pe care o pun prea rar, oricum, intre ei si ceilalti. Pentru ca natura lor este sa daruiasca, sa fie transparenti si sa se dedice – pentru niste scopuri nobile si uneori de neinteles.

Cred ca Dumnezeu i-a plamadit ca si Dar pentru pamantenii sai dragi. Si ca orice dar pe care il primim, ne place funda mare de pe cutie, culoarea hartiei de impachetat, insa daca cutia este goala si in ea stau doar metafore, multi dintre noi nu stim ce sa facem cu ea si o aruncam. Darul e inteles prea tarziu in general. Dar pentru unii, totusi, e chiar tot ce ii poate salva uneori in mijlocul luptelor, in mijlocul razboaielor interioare. Sunt raspunsurile, ori puterea de a cauta in continuare, de a rezista, de a razbi. Arta reuseste sa fie aici de milenii. De cand se zgariau peretii pesterilor cu imagini ciudate pe care apoi mari exploratori au incercat sa le elucideze. E acolo in toate momentele de rascruce si de tumult.

Azi, arta s-a mutilat. Sta pe fruntile celor care ridica barbia sus in aer, imbracati stralucitor cu haine ce nu sunt ale lor, purtandu-se dupa comportamente invatate de la profe de stil si impresari care stiu ce trebuie sa fii ca sa faci bani. Privim aceste muze confectionate din paiete si auto-tune si ne spunem – uau, asta este arta? Oare de ce nu ma transforma in nici un fel? Ba da, chiar si felul asta de lucruri ne transforma. Ne sporeste orgoliile cele mai aprinse, ne face sa vrem sa fim ceea ce nu suntem, ca sa indeplinim misiuni propuse de altii si in final, ca sa fim in top. Nu stim exact in ce top. Intr-unul creat de o societate de consum, care cauta sa se ingroape in treburile de zi cu zi, in loc sa se opreasca si sa se caute pe ei insisi. Sufletele acelea mici de 23 de grame asteapta sa devina comete si universuri de sine statatoare. Dar cu atata glamour, ma tem ca nu au cand. Pana la urma daca o sa ne para rau atunci cand o sa fie prea tarziu sa mai facem ceva efectiv in jurul nostru, nu mai conteaza.

Chiar cred ca am fost trimisi pe lume cu totii pentru a face lumina in jurul nostru. Pentru a schimba ceva in micul univers restrans in care am fost asezati, prin ceea ce suntem, ceea ce gandim, ceea ce cream, ceea ce facem pentru ceilalti. Daca ne este dat sa ne ridicam in fruntea oamenilor sau in fata lor pe scene, avem o responsabilitate enorma – sa reusim sa le amintim ca si ei au venit pe pamant cu un sens. Ca Dumnezeu crede in ei. Ca vor razbi. Ca planul divin ii include si pe ei. Ca e facut pentru ei. Ca POT. Insa majoritatea se ridica in fruntea noastra si pe scene doar pentru ca le place sa fie deasupra. Si se lafaie in asta, pentru binele personal. Binele personal este ceva foarte fain! Nu am spus ca nu este. Trebuie sa ne pretuim enorm si sa fim o prioritate in viata noastra. Insa sa nu uitam niciodata ca suntem meniti sa facem lumina in jur. Adica sa fim lumina pentru ceilalti. Un reflector pus pe noi nu face mereu lumina in public.

Artistii pe care ii iubesc eu se imbraca simplu si dupa mii de ore de studiu, indiferent care este domeniul in care activeaza, dupa ani si ani de stradanie de a ajunge la esenta esentelor lor, pentru a o darui cat mai fidel, ies in strada printre oameni, ca sa faca arta in parc, pe strada. Altii se imbraca stralucitor in personaje minunate pentru a pasi pe „scandura sacra” a teatrelor din toata lumea – devin, se releva, se metamorfozeaza. Altii se inchid cu orele in ateliere inghesuite pentru a crea si pentru a descoperi perfectiunea in mijlocul nebuloaselor din ei.  Artistii pe care ii iubesc eu sunt pretutindeni, si multi dintre ei nu se vad pe ecrane smart. Dar multi dintre ei au incercat sa fie prezenti si acolo, ca sa raspunda la cat mai multe suflete ce ii striga.

Ii recunosti dupa cum vorbesc, dupa cum imbratiseaza, dupa cat de mult lupta si dupa cat de mult isi doresc sa daruiasca celorlalti.

Artistii. Un pamant nou pe care Dumnezeu il da in fiecare zi umanitatii si ea nu stie.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *