Artiștii, o altă plămădeală

Artiștii, o altă plămădeală – asta spun mereu când lumea nu înțelege, strâmbă din nas și ridică spâncenele, în cazul în care au de-a face cu munca sau participarea unui artist în activitățile obișnuite sau profesionale cu care se întâlnesc. Suntem altfel. Suntem diferiți. Și nu mă refer aici la haine și aspect exterior – de obicei îl facem să fie șuchiat doar pentru că avem nevoie ca alții să înțeleagă că așa ne este interiorul, dar nu au de gând să sape mai adânc. Arătăm altfel pe stradă pentru că arătăm altfel pe dinăuntru dar vă e lene să vă intereseze asta.

Înăuntru, este o lume foarte aparte. Nu mieroasă, romantică și deprimată cum cred unii, în care un așa zis artist stă și contemplează sau suferă în taină pentru cine știe ce moment banal care lui i se pare apocaliptic. Nu e asta. Înăuntrul nostru este totuși ceva ce lumea obișnuită și puturoasă din ziua de azi nu mai are vreme să simtă și de fapt, fuge. Chiar așa – noi ne tăvălim zi de zi în stări profunde de care 80% din populația lumii fuge cât vede ochii – și toate țin de vulnerabilitate. Vulnerabilitate din care se naște creativitatea, creația, sensibilitatea, frumosul, apropierea de divinitate.

Înăuntrul nostru este o înfiripare de sinapse care pulsează tot timpul, care reacționează tot timpul, care fac legături și metafore tot timpul. Trebuie să găsim un sens la nonsensuri pentru că nonsensurile ni se par o pierdere de timp și fugim de ele cum fug ceilalți de vulnerabilitate pură. Când vorbesc de nonsensuri, mă refer la aceleași clișee de a face lucrurile, vieți trase la indigo, influenceri copy paste, același filtru la poze, aceleași buze cu acid hialuronic și același font pe cărțile de vizită. La reclamele de la televizor, la modul în care vă adresați străinilor, la modul în care fugiți de rănile vechi și nu munciți pentru a evolua, găsind tipare noi și sănătoase pentru mințile voastre. La modul în care încă dați vina pe părinți când puteați demult să îi iertați și să schimbați modul în care vedeți trecutul. La modul în care evaluați oamenii doar în funcție de voi înșivă și propriul spectru limitat. Nu vă e din când în când prea cald în cutia de chibrituri?

Înăuntrul nostru, culorile au cuvinte (nu e nici asta abstract, căci efectiv găsim corespondențe aparte între vizual și verbal), pentru că este imposibil ca lucrurile nepalpabile să nu aibă legătură între ele. Înauntrul nostru, nimic nu pleacă de sub aripa de veghe personală fără să aibă ceva de transmis sau pe cineva de mișcat. Înăuntrul nostru, nu avem scopuri comerciale atât de mult cât trebuie să arătăm că avem, în exterior. Înăuntrul nostru, satisfacția personală ține de împlinirea unei viziuni și de numărul oamenilor care o înțeleg. Și acesta este un lucru de care alții profită fără rușine – de aceea artiștii au murit dintotdeauna de foame – de fapt, o fac și azi mai mult decât credeți. Ce e pe ecrane e ori marketing și promovare personală, ori sunt păpuși mânuite de păpușari iscusiți. Noi, ăștia veritabili, habar nu avem să punem preț pe arta noastră. Nu pentru că o considerăm nevaloroasă sau nu avem stimă de sine, cum cred unii. Ci pentru că ni se pare mult prea valoroasă pentru a putea echivala cu o anumită sumă sensibilă de bani. Unele stări valorează un milion de dolari, însă voi ne dați 50 lei pe oră pentru stări de genul ăsta oferite din abundență. Nu putem cere mai mult, căci am părea obraznici. Cerem puțin pentru că atâta înțelegeți voi.

Suntem atât de atenți la detalii încât vă putem interpreta fiecare mișcare de gene și diferite feluri de a ofta. Ne interesează treburile astea. Ne interesează pentru că putem să vă citim vulnerabilitatea pe care o ascundeți cu atât de puțin respect față de spiritul vostru. Dar pentru că aceste capacități nu aduc bani, nu vă interesează câtuși de puțin. Totuși, vă imaginați ce vieți am avea dacă am fi atât de atenți unii la alții? Ce relații am avea?

Înăuntrul nostru, vrem să facem mereu o schimbare atunci când punem mâna pe ceva. Nu găsim sens să ne depunem ofrandele pentru această lume decât dacă are valoare, decât dacă are substrat, decât dacă ar putea să facă pielea de găină cuiva și peste 50 de ani. Sau care poate schimba lumea și în alt secol, dacă ceilalți s-ar opri să acorde atenție. Tu de câte ori ai făcut lucrurile așa?

Pentru cei care ne judecă din două replici, spunând că suntem Prea și Atât de, eu zic să caute mai mult în ei să vadă ce ei au Prea Puțin sau Atât de Superficial. Nu de alta, dar suntem chiar și oglinzile voastre. Oglinzile către tot ceea ce nu ați făcut efortul să căutați în voi.

 

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *