Army of Me

E nevoie din cand in cand de o poveste noua. De o abordare noua. De o resetare pe bune, cumva stransa de gat din tot ceea ce s-a adunat, s-a imprastiat cutremurandu-se, s-a supraevaluat sau subapreciat. O lista, o scrisoare. O scrisoare Mie in viitor. As scrie si una Mie in trecut, insa nu as sti sa ma intorc sa o citesc si sa ma ajute.
De ceva timp deja simt ca s-au schimbat energiile. Cumva imaginarul nu mai e doar imaginar. E un real diferit, la alt nivel de intelegere. E ceva subtil si diafan, care m-am hotarat ca nu trebuie sa mai existe doar in capul meu. Cred ca ar trebui sa il transform intr-un material, intr-un pamantesc actual. Nu prea imi iese, totusi… Sau imi iese pe bucati, din cand in cand. Parca renasti pe bucati. O sa iasa un puzzle care va fi incantator de facut pentru cineva candva. Sau pentru mine, cand o sa termin aducerea din reverie in palpabil si va trebui sa imi iau si timpul de a le pune cap la cap. Pentru ca cine Dumnezeu ar vrea sa traiasca langa niste bucati dezordonate de suflet…
Nici macar sufletul insusi.

Starea de observare a razboaielor este ca un soi de operatie pe cord deschis. Stau in ea de aproximativ o saptamana si nu pot sa imi dau seama cum nu obosesc, cum nu inceteaza, incordate de atata nebunie, de grija si de frica. Am adunat atata frica de zici ca pot sa imi potolesc vreo foame cu ea vreodata. Cred ca i-am dat si apa si lumina sa creasca de multe ori, dandu-i valoare si mangaindu-i crestetul, crezand ca asa ca vrea sa plece. Insa nu a vrut, i-a placut la mine pentru ca nu m-am purtat rau cu ea. Am zis sa nu o ignor pentru ca daca o ignor ramane acolo, sub aceeasi forma, nemiscata dar vie. I-am dat o valoare, pana cand, treptat, si-a castigat locul in regat mai ceva ca regina insasi, transformand regina in sclav, fara nici un pic de consideratie. Iar regina a acceptat, crezand ca asa nu raneste crestetul fricii. Prea multa atentie pentru lucrurile ce ne dauneaza le duce la incoronarea pe tron. Si apoi te trezesti in cenusa, plina de vanatai si zici: cum doamne iarta-ma am ajuns aici, cand ieri eram toata matase si dantela? Si nu poti da vina pe nimeni desi in fapt o faci, pentru ca tu ai facut-o, chiar cu bune intentii. Insa orice bagare de seama inseamna alimentare. A fricii, a oamenilor, a dragostei, a indiferentei. Te gandesti la indiferenta si ea creste. Te gandesti la iertare si ea creste. Insa fiecare cu drumul ei si spinii ei, pe care ii alegi cu totul de la bun inceput. M-am gandit un an de zile la cat de multe am de schimbat la mine si la cat de negru este totul si ca trebuie modificat, transformat, intervenit chirurgical. Si totul a ramas pe masa de operatie, taiat. Pentru ca asa multe ore am ramas sub anestezie incercand sa vad cate rele sunt incat am intrat in coma. Bine ca m-am oprit inainte de moartea clinica.

Asa ca acum nu mai musc din ele. Nu mai respir pulpa lor. Stau si le privesc din afara. Imi mai bag un picior si un bazin, asa… din obisnuinta, ma rupe si ies iar. Si iar o iau de la capat fiind camera video fata de toate fricile, orgoliile si negrelile mele. Nu stiu cat o sa dureze. Insa am aflat macar care imi sunt prioritatile, adevarurile, esentele. Nu imi mai poate lua nimeni asta niciodata, numai ca imi e mie greu sa raman ancorata in ele intotdeauna. Mai trebuie exercitiu. Si sa imi dau libertatea de a lua ocaziile noi care vin, trimise exact pentru asta.

De asemenea imi mai iau si alte libertati noi.
Sa stau singura fara sa dau explicatii.
Sa parasesc discutiile care ma transforma intr-o fabrica de impulsivitati si furii.
Sa ies singura in oras fara sa ma simt singura in vreun fel.
Sa aleg lucruri fara sa astept confirmarea nimanui pentru ele.
Sa privesc pe cineva in ochi mai indelung decat am reusit inainte pentru ca daca e o frica in mine, se vede oricum, si daca schimb privirea. Dar macar daca ii privesc in ochi se poate vedea si ce e in spatele fricii si asta e mereu ceva bun.
Sa am rabdare cu mine sa ma gandesc, nu trebuie mereu sa stii exact ce sa spui pe moment, ca sa salvezi situatia, sa o faci mai vesela, mai acceptabila. Sa accept deci, linistea din mine si sa o las afara exact asa cum e. Fara praf sub covor.
Sa spun Nu, si sa spun doar ce doresc eu cuiva, sa nu fiu ziar de stiri doar ca sa il fac sa se simta protejat si in siguranta.

Cred ca ajung pentru Aprilie.
Poate cel mai greoi Aprilie de pana acum. Nu pentru ca a avut vreo uratenie in el, ci pentru ca parca abia acum m-am inrolat in armata. The Army of Me. Daca nu ies eu pe front, nu va iesi nimeni.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *