În lumea celor care nu cuvântă, adică toți cei care iubesc în taină, a Dărui este legea celor 10 table.

Nu știu în ce fel m-a chemat către el și în ce fel m-a trimis Dumnezeu să ne întâlnim, pentru a ne îndeplini Visul suprem unul altuia – să avem o familie în care căsnicia chiar este primordială, pulsândă, vie, dăruitoare, generoasă, blândă, o prioritate. Cert este că după aproape o carte întreagă scrisă despre căutarea acestui om, l-am găsit. Acum, îmi e aproape cu neputință să termin cartea, ca să o public – mi-e teamă că dacă o termin, lumea ar crede că povestea s-a și sfârșit. Dar ea abia a început…

Ne-am cunoscut aproape la întâmplare, într-un sfârșit de mai tumultuos, când pregăteam bagajele să mă mut de tot în Suedia. Eu credeam pe atunci cu fervoare că bărbații nu știu iubi, că sunt niște iresponsabili care se joacă cu dragostea femeii și, odată dusă acasă, o agață în cui precum o haină veche și se duc către noi cuceriri, indiferent dacă sunt profesionale, interumane sau întâmplătoare. Credeam că femeia este mai bine pe cont propriu, singură, independentă și liberă. Credeam că știu cum va fi viața mea toată. Mintea mea nu accepta conceptul de căsătorie sau copii, deși inima mea avea altfel de plămădeală. Total alta.

Ne-am întâlnit pe fugă, după pregătiri interminabile de spectacol pentru Licența mea de la Conservator. Ne-am îndrăgostit la prima străfulgerare. A fost chimie la prima vedere și am știut că ne căutăm demult. Dar eu am fost orgolioasă și am plecat oricum, la 3000 de km depărtare, spunându-i că dragostea noastră este imposibilă și că și-ar face un bine dacă m-ar da uitării. Dar nu am reușit niciunul să ne revenim din kilometrajul depășit de situație… După 4 luni și un pic, a venit după mine, lăsând tot ce avea și tot ce iubea. Lăsându-l pe Acasă pentru o nebună sălbatică, prinsă în mrejele Aurorelor Boreale ale Suediei. Iată ce-i scriam noaptea, pe bucăți de șervețel…

„Ești aici și parcă nu-mi pot reveni  ești uit la tine cum dormi și  gândesc dacă sunt chiar eu cea care stă lângă tine pipăi pe picior.  doare ultima vânătaie făcută la jobul care nu mi se potriveșteîn curățenie. Suntem departe de casă, de orice casăcăutând  facem un Acasă împreună, abia cunoscându-ne.  înveți înșirându- pe degete și  dezveti având răbdare cu toate vechiturile mele. „Le ducem la antichități„, zici,  tot știm  vedem frumosul și în tot ceea ce este vechi. Pentru  are în el pulpă a tot ceea ce am fost; și tu și eu. Fără vintage, n-am fi art nouveau.”

Renașterea nu vine ușor și nu se face singurăPână și Isus a trebuit  suporte crucificarea   poată apoi  se întoarcă și  ne spună la toți  se poate.  e dat de sus  se poată e firesc. Și uneori, obligatoriu. Dar și asta e o alegere. Nici măcar Dumnezeu nu intervine în intimitatea deciziilor noastre. Ce păcat  oamenii cred  o pot face astfel.

Am renăscut totuși, unul prin altul. Am devenit un Acasă împreună și am fugit înapoi în țară, dându-ne seama că ne vom deșira inimile acolo unde batjocura nu-și are locul lângă muncă onestă. În același an, m-a cerut de soție. A fost atât de spontan încât inelul meu de logodnă în acea seară a fost crenguța unei sălcii de lângă lacul unde stăteam să ne înșirăm dragostea în cuvinte. Crenguța e încă aici – o am într-o carte și e cea mai frumoasă bijuterie a mea. Apoi, anul următor ne-am căsătorit civil și următorul a fost anul Nunții în Cer. Am crezut atunci că toți îngerii au venit la cununia noastră sacră, căci s-a simțit ca și cum Cerul și Pământul au același sens. Acum așteptăm un copil și știu că vine cu o putere de nestăvilit de a ne învăța să ne iubim și mai mult.

Dacă ar fi să aleg un ceva prin care să îi onorez dragostea, prezența, atenția, bunătatea și mărinimia, aș alege un cadou de aniversare a Nunții noastre mai special, care să rămână în colecția lui o viață. Fiind pasionat de matematică, de științe și de scris negru pe alb, lista de cadouri pentru el nu este lungă, mai ales că iubește mai puțin obiectele și mai mult epifaniile. Mi-ar plăcea să își poată scrie problemele milenare cu acest stilou – stilourile sunt una din pasiunile noastre comune, pe care le ținem acolo ascunse, departe de ochii lumii. Se numește sugestiv Armonia (precum numele locației din Cluj, pe dealul unde m-a cerut de soție și unde am făcut și nunta minunată) – exact ceea ce el a creat în mine încă din prima zi când m-a privit în ochi.

Iar acum… Stau în mijlocul casei noastre și mă gândesc: Doamne, cum am putut sa cred vreodată că toate astea nu există?…

 

Acest articol a fost scris pentru competiția Spring Super Blog 2019

Share: