Nu vi se pare că ne-am îndepărtat de tot de tot ceea ce este organic și firesc în noi? Că parcă suntem în mod subtil desrădăcinați, plutind haotic într-un vârtej ce nu știm unde ne va duce și cât de mult va distruge în calea sa? Nu vi se pare că trăim fără sens în unele zile, doar repetând aceleași rutine, aceleași tipare ca și ieri, alaltăieri, numai pentru că le știm bine și suntem în siguranță să funcționăm așa?

Cunosc oameni buni care fac asta. Oameni foarte buni, care ar putea revoluționa lumea într-un sigur moment de focus pe ceea ce îi mișca altădată cu adevărat. Dar s-au rupt, din cine știe ce motive, de ei înșiși – dezamărgiri, eșecuri, furii, nedreptăți. Cum o fi fost acel moment? „Cred ca v-ați bătut joc prea mult de mine. Dacă nu mai exist în plinătatea mea, ci doar ciuntit, nu mai aveți de ce mă mușca și ucide iar și iar.” Așa că s-au minimalizat. S-au transformat, în ceva vreme -luni, ani – în variante oloage, fără de sens ale propriilor persoane, numai ca să se protejeze. În timp, au început să se obișnuiască cu aceste variante și chiar să creadă că sunt singurele ce îi definesc. „Ia-mă așa cum sunt, dacă nu îți place poți pleca.” Și ce facem cu potențialul? Ce facem cu faptul că ne folosim doar 10% din creier? Ce facem cu harurile, talentele, posibilitatea oamenilor de a Face și de a Fi? Ce facem cu Misiunea Personală, cu acel ceva pentru care am fost trimiși pe Pământ? Și hai să spunem că nu e vorba despre profesional. Pentru că nu sunt atât de superficială încât să cred că am fost trimiși doar pentru a avea o meserie anume. Dar cum rămâne cu A Iubi? Mai putem iubi, ciuntiți voit de către propria conștiință? Mai putem muta munții din loc, necrezând în nimic? Aceasta este pierderea Misiunii – să te nimicești atât de mult încât să nu mai poți iubi cu adevărat. Pe nimeni. Pe tine. Nimic.

Am pierdut Modul de Observator cu care am venit pe lume. Un dar neprețuit prin care am învățat totul – am stat și am privit în jur, la ceilalți, am preluat și am acționat asemănător. Sau neasemănător, nerezonând. Modul de Observator este o înțelepciune pe care am deprins-o târziu, foarte târziu. Nu reușesc încă să o folosesc în viața de zi cu zi atât cât mi-aș dori, însă mă străduiesc de fiecare dată. Cu alte cuvinte, atunci când e ceva ce nu înțelegi, nu îți place, doare sau simți un blocaj interior, să te detașezi de acea situație, rămânând încă în ea și observând-o de la distanță, ca și cum nu este a ta. Să îi observi formele, conjunctura, implicările. Ce mă doare? De ce mă doare? Cât de mult este această reacție a mea și nu preluată încă din copilărie? Ce legătură are reacția mea cu celălalt? Cum pot să o vindec, ca să am o relație mai bună? Și în final… această reacție este reală? De multe ori răspunsul meu a fost Nu. Reacțiile care mă fac să sufăr de obicei nu sunt reale. Sunt rămășițe ciuntite ale unor obiceiuri împrumutate, rămase în subconștient. Însă fără sens, pentru că nu au trecut niciodată prin propriile filtre. Reacții ireale la lucruri reale. Nu le poți vedea decât în Modul de Observator. Atunci când pierdem dexteritatea de a folosi acest Mod, care ne pune mereu în timpul prezent, în oglindă cu noi înșine, pierdem posibilitatea de a trăi reacții reale, în concordanță cu ce suntem Aici și Acum. Și deci, omitem… sărim peste realitate. Suntem într-un labirint continuu care ne întoarce iar și iar din locul în care am pornit. O buclă ce pare altfel, dar este mereu aceeași. Unii mor așa, trăind în bucle și nerealizând că nici măcar nu sunt buclele lor.

Am pierdut starea de Vulnerabilitate. Fugim de ea ca de cel mai fioros animal imaginat vreodată. Am pierdut dorința de a simți ceva, de a ne lăsa emoționați, de a fi cutremurați de Frumos, de Bunătate, de Artă. Nu ne mai atinge nimic, în cei 10% din creier, minimalizare de sine și bucle ce se repetă la infinit. Suntem cu adevărat indistructibili! Super-eroii unei povești care nu are nici o legătură cu noi înșine. Societatea ne ajută – și încă substanțial. Ne dă ce putem înțelege, ca să stăm confortabil într- zonă unde totul este cunoscut și nimic nu ne mai mișcă simțurile și mintea din loc. Informații controlate de către caracatițe mari cu putere, manipulare în masă și limitări. Credem că trăim în democrație. Credem, numai. Credem că avem acces la tot. La tot ce ne face să ne încadrăm în tiparele lor. Credem că putem fi orice. Orice se poate în locul în care suntem. Ne e frică să plecăm, să facem schimbări, să o luăm de la zero. Nu de alta, dar devenim Vulnerabili… În timp și din generație în generație, am învățat să ne placă doar ce înțelegem, să cerem doar cât ne duce mintea și să nu credem că mai există ceva mai mult, mai mare sau mai deosebit decât atât. De asta nu mai citește lumea cărți. De asta toți stăm câteva ore pe zi online, învârtind ecrane în sus și în jos, iar și iar. Pentru că s-ar putea să aflăm că e ceva mai mult decât ce ne imaginăm noi și atunci ar începe să ne fie greu, să trebuiască să Facem Ceva Odată. Nu – e bine aici, în limitări. E bine aici, când știu ce urmează. E bine aici, căci am fost cuminte, am muncit 10 ore pe zi, făcând același lucru timp de 40 de ani, necrezând că sunt mult mai mult de atât și îmi primesc pensia de la 62 de ani. Apoi o să mănânc lapte cu pâine zi de zi și dacă totul merge bine, o ciorbă pe săptămână și sarmale de Crăciun. Nu sună rău, e bine că se poate și așa, dar… chiar numai atât să fi rămas din existența umană?…

Am pierdut dorința de a simți mai mult, de a învăța mai mult despre lume, de a iubi mai mult, de a deveni mai mult. Atât de tare s-a pierdut încât în unele zile simt că sunt ciudată, cumva ne-la-locul meu, cumva în ne-firescul-lucrurilor dacă încă mai doresc să mă transform, dacă încă visez la începuturi noi, dacă încă aș pleca oriunde în lume dacă simt că se poate mai mult, mai bine, mai profund, mai real. Sunt ciudată pentru că mă strecor ca să nu mă conformez, că mă reinventez des, că sunt maleabilă cu situațiile, că nu mă închid în cutiile înțelegerii celor din jurul meu, că nu îmi pune etichete pe frunte – Eu sunt Asta – și atât. Eu sunt atâtea lucruri, încât nici nu le-am cunoscut încă pe toate… Cred într-un potențial uman uriaș, al meu, al celorlalți… care ține numai de cât de mult ne dorim să săpăm în noi și cât de mult muncim cu noi. Este o luptă interioară a fiecăruia, ține de liberul arbitru.

Dar nu cred că asta e tot ceea ce poate fi, chiar dacă sunt bine în locul în care sunt. Cred că nu am găsit încă toate esențele. Cred că locul în care trăiesc, ca și pământ, m-a format să fiu ceea ce sunt, dar nu neapărat pentru el însuși. Cred că aici doare micimea minților și sufletelor oamenilor pentru că trebuie să mă duc să dăruiesc acolo unde ei sunt niște grădini ce au nevoie de darurile mele ca de apă, în secetă. Cred că se poate altfel. Cred că nu e nimic în zadar.

Cred că esențele nu se pierd atunci când te gândești în fiecare zi la cum să le crești. Și atunci, te extinzi. Te strigă Pământurile… noi.

Share: