Am crezut că îmi pierdusem esențele.
Eram atât de departe de mine încât
Dacă întindeam mâna către cer, se întuneca sângele în degetele mele,
Negăsind licărul din nimic.
Mă pierdusem în lumea pretențiilor malițioase ale altora,
În fricile înnegurate ce mă cutremurau zi de zi, neputincioasă în a reuși să reușesc.
Nu-mi mai cântam din inima, ci ambiția de a fi mai mult decât eu însămi,
Pentru a atinge sufletele celor care nu sapă în ei deloc
Și voiam să vorbesc pe limba lor,
Neștiind să eu nu știu să o vorbesc.
Și nici nu trebuie…
Acum, cu tine
Iubesc din nou emoția ca atunci când am descoperit-o prima dată,
Când nu sărutasem buze și nu strânsesem de mână.
Acum, cu tine
Îmi regăsesc sălbăticia cea mai profundă,
Aceea dătătoare de Artă și de Viață
În mine însămi.
M-am îndepărtat atât de mult de ceea ce înțeleg și pot ceilalți,
De tot ceea ce vor ceilalți de la mine,
Trăiesc în lumea în care tu ai creat-o pentru noi,
Creionând cu ochii tăi ceea ce nu am mai găsit de milenii în mine –
Perfecțiunea simplității, a bucuriei nepretențioase, a iubirii care nu cere nimic.
Acum, cu tine
Mă las din nou aruncată în valurile vulnerabilităților mele,
Așa acute și grave cum sunt – tu rescrii partitura vieții mele
Și ești cel mai iscusit compozitor.
Acum, cu tine
Sunt mai mult decât mine.
Sunt Noi
Și cânt cu două voci
Întreaga Muzică a Lumii.
(fiicei mele)
