A mea, de tot

Sunt foarte multe lucruri care sunt.
Si multe care nu sunt.

Vreau mult sa schimb totul, sa schimb in bine, de cativa ani raspund doar uintr-un singur fel la intrebarea: „Si…ce mai faci?” „Lupt…” Ce tot lupti? au zis. Ce e mereu asa greu, asa mult, asa extenuant, de ce mereu esti pe turbo, de ce nu stai locului o clipa, de ce nu raspunzi la intrebarea clasica altfel, poate cu un „bine, multumesc, dar tu?” Pe langa faptul ca sunt prea sincera cu toti, si prea putin cu mine, sau prea rar, mai ma da si afara din casa abundenta mea de sinceritate deranjanta pentru ca e lipsita de orice gram de diplomatie posibil. Un topor tanar si agitat, fara liniste si fara vina. Pentru ca nu exista vina. Sau pentru ca exista doar alegeri, nu aruncat de responsabilitate peste umarul altuia. Sau biciuire de sine.

Nu poti sa fugi de tine infinit. Nu poti  sa te asezonezi cu diferite arome de masti in fiecare zi, cate cinci-zece-o mie pentru fiecare persoana in parte, in fiecare moment in parte, astfel incat daca ii pui impreuna o iei razna. De fapt, daca ai ajuns aici,e sti oricum razna de mult.

Nu tin minte un timp in care sa ma fi iubit eu pe mine. Sa nu fi avut ca prim raspuns al corpului si mintii mele, sa ma invunuiesc, sa ma pedepsesc, sa ma critic. Curge atata sange uneori din cicatrici vechi incat ma gandesc ce Dumnezeu mi-ar trebui sa ma opresc. M-am dus duminica trecuta la biserica si am plans in hohote. Nu stiam exact de ce. Fiind intrebata, am raspuns: „de cat haos e in mine”. Daca e in mine, e al meu – eu l-am creat si eu il voi distruge. Sau elibera. Sau orice alta varianta de cuvant. Ideea e sa nu mai fie acolo.
Da, e un haos spulberator. Dar azi cineva mi-a zis ca din haos iese geniul. Daca alegi asta, si nu monstri. Si chiar si monstri sunt in ordine, daca te opresti in fata lor cu o figura de Marasti-Marasesti-Oituz: „pe aici nu se trece”. Habar n-am cum te opresti din a te autodistruge daca asta e prima ta natura, si nu iubirea de sine. Nu stiu de ce nu m-au ajutat cartile, oamenii, iubirea lor, intelegerea lor. Au trezit in mine doar iubire si intelegere pentru ei. Fascinatie pentru rabdari si informatii. Insa era necesar sa trezeasca in mine iubirea mea pentru mine. Alta solutie nu exista.
Probabil ca ar fi necesare multe despartiri sau imprieteniri sau indragostiri ca sa ajung sa ma iubesc cu adevarat pentru ca lectiile cu care vin oamenii din viata mea ma vor duce inspre directia asta in mine insami. Dar daca ma hotarasc de una singura sa fac asta? Sa nu fie necesare zeci de persoane care sa ma indrume, sa trezeasca ceva in mine, si poate sa ramana mutilate din cauze de nebunie cronica si acuta. Poate ca pot sa ii scutesc. Mi-as dori. Incerc. Ma inham. Challenge accepted.

 

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *