3 iluzii din lumea online menite să ne rupă unii de alții

Nu vi se pare că tot ceea ce înseamnă online ne acaparează fără să ne anunțe? Fără să apucăm să alegem cu adevărat, măcar atât cât alegi între o baclava și un ecler la cofetărie? Nu vi se pare că am pierdut deja șirul deschiderii aplicației de Facebook sau Instagram pe zi (eu pentru că lucrez și în domeniu le deschid probabil de cel puțin o sută de ori să „văd ce mai e”)? Nu vi se pare că parcă ieșim mai rar în natură, sau pur și simplu afară – iar când o facem, ne oprim pur și simplu în mijlocul drumului, indiferent unde sau ce se întâmplă, ca să facem o poză sau un InstaStory?

Nu vi se pare că devenim din ce în ce mai puțin atenți la ce se întâmplă acum, real lângă noi și mai mult atenți la fiecare om pe care îl urmărim online? Ce se mai întâmplă acolo – ce a mai apărut acolo – ah, uite un fard drăguț, vai, săracul câine fără adăpost, oh, nu din nou un accident de mașină în Brașov… vai, unde a mai plecat și asta? ce mișto e acolo, vreau și eu – dar normal că nu o să ajung niciodată, ea e influencer și eu muncesc cu ora, etc.  Sau – ce frumos stă frunza asta pe jos (poză), ce interesant au pus burgerul în farfurie (poză), ce lumini! (poză), stai acolo, îți fac o… (poză), n-a ieșit bine, stai să mai fac două trei să ai (poză), mi-am luat vin fiert la pahar de plastic (poză), cerceii mei de la mall (poză), iubi și cu mine, vai ce fericiți suntem și azi – iar el de obicei are o față foarte plictisită (poză)… nu e nevoie să mai enumăr nu?

De asemenea, parcă atunci când chiar reușim să ieșim din rutina online-ului, tot cu telefonul în mână stăm. Am văzut oameni care privesc o cascadă frumoasă (una din puținele din România), sau scena preferată dintr-o operă, sau spectacolul copilului întâmplându-se live lângă ei… prin ecranul telefonului. Musai de filmat, pozat și prins unghiul bun! Nu mai suntem acolo, nu mai respirăm bucuria, nu ne mai umplem de ea viu, palpabil, cărnos. Parcă scopul e mereu să postăm online… tot ceea ce simțim. Altfel…parcă… n-am trăit-o. Apariția vieții noastre online înseamnă pentru mulți confirmarea faptului că trăiesc – că au o viață – că sunt vii. Și că strălucesc, reușindu-le totul, desigur.

Din ce în ce mai tare îmi vine să fac un pas înapoi. Să las toată tehnologia baltă, să mă mut în munți, undeva departe. De ce nu ne putem controla? De ce nu putem de la o vreme să ne drămuim timpul în online? Să rămână acolo, la discreție, dar să știm când să – ori când să nu. Recunosc că și pe mine m-au furat de multe ori iluziile acestea. V-am promis că nu voi scrie niciodată decât lucruri pe care deja le-am experimentat. Am trecut și eu prin tot ceea ce am scris în acest articol. În unele zile mă afund în ele și uit că de fapt, supraconștientul meu nu vrea să-mi fac asta. Am încercat să găsesc 3 iluzii în lumea online care ne îndepărtează unii de alții fără să știm. Scurt și la obiect!

  1. Toată lumea are o viață excepțională. DAAAA!! o să spuneți în gând. Toți avem impresia de câteva ori pe zi că cineva din lista noastră de prieteni sau pe care îi urmărim în lumea virtuală are o viață lipsită de griji, că toate i se leagă, că e atât de bine pus la punct cu toate detaliile, că a făcut facultate, wow – și doctorat! că are un job foarte palpitant, de fapt este antreprenor și gestionează cu câteva telefoane pe zi (așa fac oamenii inteligenți,nu?) o afacere mare de unde câștigă bine și nu trebuie să facă nimic decât să dea interviuri și să se pozeze la evenimente mondene sau în vacanțe scumpe cu familia. În Dubai, de preferință. De altfel – ce cuminți sunt copii lor, ce mulți bani au să își cumpere așa multe ținute (mereu sunt cu ceva nou prin poze), în ce restaurante dichisite servesc masa (pozele cu preparate Michelin sau cel puțin 5* vorbesc de la sine), ce soți/soții iubitoare au (poze cu buchete de flori, cadouri și cupluri îmbrățișate)…
  2. Ce bine merge business-ul altuia – marketingul online este o artă, dar de cele mai multe ori o artă a ascunderii realității și a punerii în prim-plan exclusiv a avantajelor și punctelor forte. Doar nu o să spună nimeni că în spate nu-s bani de salarii, că de fapt sunt în insolvență sau le pleacă pe capete angajații, nemulțumiți. Ori că le-a venit un control de la ANAF și a ieșit rău. Sau că speră de pe o zi pe alta că vor avea ceva în plus de lucru. Mulți cred că dacă business-ul lui merge așa de bine, are sponsorizare din partea cuiva, cineva sigur l-a ajutat, face ceva ilegal sau a plătit foarte bine (în fapte sau în cont) să aibă ce are. (!!!) Adevărul e că tot ce are este probabil o firmă de marketing care își face treaba bine. În rest, toți trăim aproape aceleași drame, în spatele ecranelor.
  3. La câte evenimente îngrozitoare au loc, nu mai vreau să ies pe stradă – și aici mă refer la accidente cu mașina, toate pozate, filmate cu tot cu victime și daune, făcut de tot felul de teribiliști ce nu țin cont de viața altora și omoară oameni pe trecerea de pietoni, tot felul de cazuri cu oameni distruși, abuzați, atacați, de la care s-a furat, îmbolnăviți de sistem etc. Când vedem ce lucruri urâte au loc în jurul nostru (și sunt foarte mediatizate, parcă strategic printre poze cu mâncare frumos aranjată și haine de firmă), ne vine să nu mai avem viață socială deloc. Să stăm izolați în casă, unde totul e în siguranță. Și, desigur, să butonăm online-ul. Acolo avem impresia că suntem un fel de observator și avem control complet asupra tuturor lucrurilor care ni se întâmplă.

Nu vi se pare că ceva se repetă? Că toate acestea ne fac să ne încruntăm mai mult, să devenim pe alocuri invidioși, geloși și ursuzi? Că ni se pare că alții sigur au făcut ceva necurat ca să le meargă bine, desigur scuzându-ne pe viitor când o vom face și noi – nu de alta dar „toată lumea o face”? De fapt, asta e partea în care nu mai suntem rupți unii de alții. Ne găsim motiv să ne mutilăm perspectivele și realitatea, poate uneori în imoralitate sau ilegalitate, doar pentru că așa fac toți și doar „nu oi fi eu prost să fac altfel”.

Nu vi se pare că toate acestea ne fac să ne rupem între noi ca oameni, ca nație, ca suflete? Că pășim în fiecare zi sceptici, cu scuza că suntem prevăzători… că ne izolăm în case, că ne e frică de schimbare, că ne e frică să începem ceva nou care nu e în zona de confort, că ne e frică să ne îndrăgostim, sau să punem bazele unui business nou în funcție de ce visăm?…

Nu vi se pare că lumea online-ului reușește cumva să ne spulbere, fie subtil, fie în moalele capului? Că ne amuțește și ne paralizează? Că pentru a bifa anumite aparențe, ne vindem bucuria momentului, că pentru o imagine de ansamblu potrivită, ratăm prezentul?

Nu vi se pare că nu mai trăim niciodată?

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *